Dosarul de daună – de la dosarul cu șină la liniștea rece a digitalizării perfecte

Există lucruri care evoluează natural: tehnologia, medicina, moda, iar pe de altă parte există dosarul de daună, care a evoluat românește, adică spectaculos, haotic și cu o pasiune constantă pentru complicarea lucrurilor simple.

În anii ’90, dosarul de daună era o specie aproape folclorică, nefiind încă încadrat în limbajul sofisticat al procedurilor sau al fluxurilor digitale, ci reducându-se la un simplu dosar/mapă, cu șină, uneori cartonată, alteori improvizată, purtat sub braț ca un simbol al unei tragedii administrative care abia începea să fie înțeleasă în limbaj birocratic.

Accidentul se întâmpla, oamenii se uitau lung la mașini, își spuneau lucruri importante de tipul „nu e bine”, iar apoi începea ritualul aproape inițiatic al drumului la asigurări, al declarațiilor scrise de mână, al semnăturilor puse cu o gravitate care părea să compenseze lipsa oricărei clarități procedurale, uneori chiar și al unei discuții cu cineva care „știe” și care devenea, pentru câteva minute, singura autoritate reală a sistemului.

Totul avea o simplitate aproape dezarmantă, nu pentru că sistemul ar fi fost eficient, ci pentru că era profund rudimentar, într-o epocă în care nu existau aplicații, nu existau fotografii trimise instant și nu existau constatări încărcate pe servere, ci doar oameni și o doză constantă de improvizație administrativă.

Dosarul de daună din anii ’90 nu avea proceduri în sensul modern al cuvântului, ci avea mai degrabă atmosferă, fiind rezolvat „omenește”, într-un amestec de bunăvoință, lipsă de reguli clare și o toleranță generală față de ideea că nimic nu funcționează perfect, dar cumva lucrurile merg mai departe.

Apoi a venit modernizarea, adică momentul în care România a decis că haosul trebuie organizat, încadrat, numerotat și introdus într-un limbaj administrativ care să creeze impresia de control asupra realității.

Anii 2000 au adus primul mare salt, respectiv formularul, nu orice formular, ci formularul care trebuia completat corect, cu pixul, cu atenție, cu răbdare și cu semnături care începeau să capete o importanță juridică aproape solemnă, în timp ce accidentul în sine înceta să mai fie doar un eveniment nefericit și devenea treptat un set de câmpuri obligatorii.

Și, încet-încet, a apărut ideea că realitatea trebuie încadrată în rubrici fixe, în care data, ora, locul, împrejurările, martorii, schițele și semnăturile se aliniau într-o ordine care părea să ofere logică unui haos care, în esență, rămânea neschimbat, dar care acum trebuia să arate bine pe hârtie.

A fost momentul în care dosarul de daună a început să capete o formă de conștiință administrativă de sine, în sensul în care nu mai era doar o colecție de documente, ci o construcție birocratică în care fiecare element trebuia să își dovedească existența printr-o formă acceptată de sistem.

Apoi a venit epoca fotografiilor, momentul în care nu mai era suficient să afirmi ce s-a întâmplat, ci trebuia să demonstrezi vizual, din mai multe unghiuri, ideal cu lumină bună, transformând accidentul într-un fel de scenă improvizată în care bara zgâriată, farul crăpat și tabla îndoită intrau într-un casting administrativ aproape absurd.

Și totuși, în ciuda progresului aparent, rămânea constant sentimentul că lipsește întotdeauna ceva, o hârtie, o semnătură, o copie, o dovadă suplimentară care să certifice nu doar accidentul, ci și realitatea celui care îl declară, ca și cum sistemul ar fi avut nevoie permanent să verifice existența faptului în sine.

Adevărata revoluție a venit odată cu digitalizarea, adică momentul în care România a decis că hârtia trebuie înlocuită cu progresul, iar progresul s-a materializat într-un concept promițător, dar ambiguu, care a transformat dosarul de daună dintr-un teanc fizic de documente într-un teanc invizibil, dar mult mai persistent, de notificări și stări administrative.

Acum nu mai mergi la asigurări, ci te conectezi, nu mai depui acte, ci le încarci, nu mai aștepți în mod vizibil, ci ești „în procesare”, într-o formulare care sugerează mișcare continuă fără a garanta vreun rezultat concret.

Diferența este subtilă, dar esențială, pentru că înainte vedeai dosarul, îl puteai atinge, îl puteai înțelege ca obiect fizic, în timp ce acum nu îl mai vezi, dar îl simți ca pe o prezență abstractă care continuă să existe undeva într-un sistem pe care nu îl mai controlezi direct.

Platformele online au adus un progres incontestabil, cel puțin la nivel declarativ, prin eliminarea contactului uman, ceea ce în teorie ar fi trebuit să reducă frustrarea, dar în practică a mutat-o într-un spațiu steril în care nu mai există cui să îi explici nimic și în care răspunsurile sunt generate de sisteme care nu obosesc, nu se enervează și nu închid conversații.

Mesajele au înlocuit oamenii, iar formule precum „dosarul este în analiză”, „mai sunt necesare documente” sau „se revine cu status” au devenit un limbaj perfect circular, în care nimic nu se închide, dar totul pare să se desfășoare într-o mișcare continuă lipsită de destinație.

Între timp, dosarul de daună a devenit o entitate vie, nu în sens juridic, ci în sens birocratic, un ecosistem complet în care etapele, respingerile, reluările și clarificările coexistă într-o logică proprie, uneori independentă de timpul real și de așteptările celui care l-a creat prin simpla lui suferință administrativă.

Și în tot acest univers modern apare paradoxul suprem, acela că, pe măsură ce tehnologia devine mai avansată, omul devine mai puțin important în propriul său accident, ajungând să fie doar sursa inițială a unui proces care continuă fără el.

În anii ’90, măcar știai că vorbești cu cineva, chiar dacă acel cineva nu avea întotdeauna răspunsuri clare, în timp ce astăzi vorbești cu un sistem perfect formulat, politicos, impecabil în exprimare, dar complet imun la emoție, context și urgență.

„Vă mulțumim pentru răbdare” a devenit echivalentul modern al ridicatului din umeri, dar într-o variantă mult mai elegantă și mult mai bine redactată.

Între timp, dosarul de daună a ajuns la maturitate deplină, fiind perfect organizat, bine structurat, digitalizat și optimizat, dar rămânând în esență același lucru, respectiv încercarea continuă de a traduce haosul unui accident într-o ordine acceptabilă pentru o instituție care funcționează după reguli proprii.

Diferența este că astăzi această ordine vine însoțită de notificări automate, actualizări de status și confirmări impersonale, care creează iluzia controlului într-un proces care rămâne, în esență, la fel de opac.

Și poate aici se află adevărata ironie a evoluției, faptul că nu am simplificat suferința, ci am rafinat modul în care o împachetăm administrativ, nu am eliminat birocrația, ci am transformat-o într-o versiune mai eficientă, mai elegantă și infinit mai greu de contestat.

Dosarul de daună din anii ’90 era o poveste spusă la o masă, cu gesturi largi și nervi puțini, în timp ce dosarul de daună de astăzi este o poveste în cloud, cu statusuri actualizate și cu o liniște procedurală care nu se enervează niciodată.

Dar, indiferent de epocă, un lucru a rămas neschimbat, respectiv faptul că, undeva între accident și despăgubire, există întotdeauna o pauză, iar în acea pauză se ascunde, perfect conservată, întreaga evoluție a sistemului.

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu