Regresul – arta juridică a întoarcerii elegante a vinei la sursă, după ce a fost plătită și a avut timp să se relaxeze

Regresul este una dintre acele invenții juridico-administrative în care accidentul nu se termină odată cu despăgubirea, ci își schimbă doar direcția.

După ce sistemul a plătit, începe călătoria inversă a responsabilității. Vina care părea deja distribuită și închisă este reanalizată, recalculată și redirecționată către sursa inițială, într-un proces care seamană mai mult cu o revenire decât cu o rezolvare.

Este un mecanism care sugerează că nimic nu se pierde în realitate, ci doar își schimbă destinatarul, într-o circulație perfectă a consecințelor.

Regresul, privit din exterior, are ceva din eleganța rece a unui sistem care nu acceptă pierderi nete, nici măcar în plan emoțional. Totul trebuie, într-un fel sau altul, recuperat, reîncadrat, reasumat.

Dacă despăgubirea a fost un gest de închidere formală, regresul este nota de subsol care anunță că închiderea a fost, de fapt, provizorie, dar redactată cu bune intenții.

În acest joc al responsabilităților care se deplasează, nu dispare nimic — se doar repoziționează. Ca într-un teatru în care decorurile se schimbă în întuneric, dar piesa continuă fără întrerupere, doar cu alte lumini și alte accentuări ale aceleiași vinovății fundamentale.

Există în regres o formă de politețe instituțională aproape paradoxală: nimeni nu neagă că s-a plătit, nimeni nu contestă că paguba a fost acoperită, dar în același timp nimeni nu acceptă ideea că această plată ar putea suspenda întrebarea esențială: „cine, în ultimă instanță, a făcut posibil tot acest mecanism?”. Astfel, banii circulă înainte, iar întrebarea circulă înapoi, ca două curente perfect sincronizate care nu se întâlnesc niciodată, dar definesc aceeași traiectorie.

Regresul funcționează, în fond, ca o formă de memorie care refuză uitarea comodă. Nu lasă evenimentul să se dizolve în contabilitate, nu permite prejudiciului să devină simplă linie într-un tabel. Îl reactivează, îl reconstituie, îl împinge din nou în zona întrebărilor incomode, acolo unde cauzalitatea încetează să mai fie un exercițiu tehnic și devine o mică filozofie de birou.

Și totuși, în această aparentă ordine a recuperării, există o tensiune discretă între două lumi: lumea în care plata închide lucrurile și lumea în care plata doar le suspendă. Regresul aparține celei de-a doua, fără ezitare. Este acel mecanism care refuză ideea de finalitate ca pe o formă de neglijență intelectuală. În logica lui, nimic nu se termină complet, pentru că orice final este doar o cauză încă neidentificată suficient de atent.

Privit cu o anumită distanță, regresul seamănă cu o încercare de a corecta trecutul fără a-l recunoaște ca definitiv. O reparație care vine după reparație, o clarificare care apare după ce lucrurile au fost deja declarate clare, o întoarcere a luminii asupra unui eveniment care între timp învățase să trăiască în semi-umbră. Este, dacă vrem, o formă de insistență administrativă asupra ideii că ordinea trebuie nu doar stabilită, ci și verificată retroactiv, până la epuizarea oricărei ambiguități posibile.

În acest sens, regresul nu este doar un instrument juridic, ci și o mică pedagogie a suspiciunii. El educă sistemul să nu accepte niciodată complet prima versiune a poveștii, să nu se mulțumească cu distribuția inițială a rolurilor, să presupună mereu că, undeva, responsabilitatea reală încă nu și-a ocupat locul corect în schemă. Iar această suspiciune, odată instituționalizată, devine o formă de ordine în sine.

Mai există însă și un detaliu subtil, aproape comic în rigiditatea lui: regresul presupune că adevărul este întotdeauna recuperabil dacă insiști suficient de mult asupra lui.

Ca și cum faptele ar avea o memorie proprie, iar această memorie ar putea fi interogată până când răspunde „corect”. În realitate, însă, ceea ce se recuperează nu este întotdeauna adevărul originar, ci versiunea lui compatibilă cu necesitatea de a închide circuitul financiar și moral.

Și astfel, în timp ce despăgubirea calmează prezentul, regresul reanimă trecutul. Unul cumpără liniște, celălalt vinde claritate. Împreună, ele nu se anulează, ci se completează într-o arhitectură destul de sofisticată în care nimeni nu rămâne, în mod real, complet exonerat de întrebări.

Pentru că, în cele din urmă, regresul nu este despre răzbunare, ci despre continuitate. Nu despre pedeapsă, ci despre menținerea unui fir logic care refuză să se rupă. Este modul sistemului de a spune că nimic nu se pierde cu adevărat, nici măcar responsabilitatea — ea doar își schimbă traseul, ca un curier disciplinat care insistă să livreze pachetul exact acolo de unde a plecat, chiar dacă între timp au trecut toate semnăturile posibile pe el.

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu