Asigurarea fără risc și riscul fără scăpare – ADAS, școala în care statul îți evalua viitorul înainte să-l trăiești

Într-o lume normală, asigurarea este un contract între om și incertitudine, o formă de înțelegere economică prin care viitorul este împărțit între ceea ce poate fi controlat și ceea ce trebuie doar suportat, însă în România comunistă acest contract capătă o cu totul altă natură, devenind mai degrabă o convenție unilaterală în care incertitudinea nu este negociată, ci administrată, clasificată și integrată într-un mecanism de stat care își asumă nu doar gestionarea riscului, ci și definirea lui.

Iar ADAS – Administrația Asigurărilor de Stat – a funcționat nu ca o piață, nu ca un intermediar economic, ci ca o instituție totală care organizează hazardul prin procedură, transformând întâmplarea într-un obiect birocratic supus evidenței, registrului și ștampilei. Aici, chiar și norocul avea nevoie de aprobare.

În acest univers, riscul nu este evaluat în sensul modern al analizei probabilistice, ci este încadrat administrativ, tradus în categorii fixe, standardizate, care nu mai lasă loc interpretării individuale. Omul nu este nici client, nici asigurat în sens contractual, ci o unitate statistică temporar acceptată într-un sistem în care decizia există întotdeauna înaintea realității concrete.

Realitatea concretă este obligată să se conformeze unei decizii deja formulate, ceea ce creează o inversare subtilă a raportului dintre viață și instituție. Nu evenimentul generează încadrarea, ci încadrarea definește din start cum poate fi înțeles evenimentul. În ADAS, întâmplarea venea deja încadrată din fabrică. Această logică produce o formă particulară de ordine, una în care individul dispare ca subiect economic și reapare ca element într-o schemă de evidență. Experiența personală, cu toată complexitatea ei, este comprimată într-o terminologie administrativă care nu mai permite nuanțe, ci doar clasificări.

Astfel, accidentul devine „caz asigurat”, paguba devine „obiect de constatare”, iar viața, în dimensiunile ei imprevizibile, este redusă la un set de rubrici completabile. Acest lucru conferă sistemului o eficiență rece, dar și o indiferență structurală față de tot ceea ce nu poate fi convertit în formular, căci formularul era forma supremă de empatie instituțională.

Ironia profundă a acestei arhitecturi instituționale este că promite protecție totală într-un univers în care aproape nimic nu mai este lăsat la voia întâmplării, cu excepția tocmai a modului în care această protecție este definită și aplicată.

Polița de asigurare nu funcționează ca un produs rezultat dintr-o alegere economică, ci ca un document administrativ care nu solicită consimțământul în sens real, ci doar confirmă apartenența individului la o ordine prestabilită, în care diferențele individuale sunt tolerate doar în măsura în care pot fi absorbite în limbajul standardizat al instituției. Libertatea exista, dar era deja inclusă în tarif.

În această lume, ADAS nu negociază, nu concurează și nu se explică în sens comercial, pentru că nu are nevoie de persuasiune, ci doar de aplicare. Relația dintre stat și cetățean este lipsită de dinamica pieței, dar extrem de clară în logica ierarhică.

Statul nu vinde siguranță, ci o atribuie. Nu oferă opțiuni, ci stabilește încadrări. Nu întreabă dacă riscul este acceptabil, ci definește în prealabil ce tip de risc există și cum trebuie tratat. Singura alegere reală era acceptarea formularului corect.

Astfel, fiecare element al experienței umane este tradus într-o limbă administrativă care nu tolerează ambiguitatea. Sistemul funcționează tocmai prin eliminarea ei. Acest lucru îi conferă o stabilitate instituțională remarcabilă, dar și o rigiditate care nu permite adaptarea la particular.

Particularul este întotdeauna suspect de a nu se încadra perfect în model. Iar ceea ce nu se încadrează perfect devine, prin definiție, o problemă de corectat sau de ignorat. Excepțiile erau considerate o eroare de educație a realității.

În mod paradoxal însă, această rigiditate produce o formă de predictibilitate pe care lumea contemporană o privește uneori cu o anumită nostalgie tehnocratică. Nu pentru că ar fi fost justă sau echitabilă, ci pentru că era clară.

Claritatea, chiar și într-un sistem opresiv, are o forță de orientare pe care opacitatea modernă a deciziilor distribuite o diluează. Atunci era evident cine decide, chiar dacă nu exista posibilitatea reală de contestare. Astăzi, decizia pare să provină dintr-un spațiu abstract, fără chip și fără adresă. Știai cine te ignoră. Azi doar îl bănuiești pe algoritm.

Privit din prezent, ADAS apare astfel ca o etapă în care riscul era domesticit prin administrare și nu prin calcul, iar incertitudinea era îmblânzită prin decret și nu prin modelare statistică.

Comparația cu prezentul devine inevitabilă, deoarece tranziția de la ștampila birocratică la algoritmul de scor nu a eliminat întrebarea fundamentală, ci doar a mutat-o într-o zonă mai greu de localizat. Acolo, autoritatea nu mai are un birou fizic, ci un rezultat numeric, iar decizia nu mai este comunicată ca justificare, ci ca output. Doar limbajul s-a schimbat. Autoritatea a rămas.

În acest sens, diferența dintre vechiul ADAS și formele moderne de evaluare a riscului nu este una de esență, ci mai degrabă una de limbaj și infrastructură. Acolo unde odinioară se spunea „aceasta este regula și se aplică uniform”, astăzi se spune „aceasta este probabilitatea rezultată din model”.

Deși vocabularul s-a sofisticat, întrebarea de fond rămâne neschimbată. Cine deține, în realitate, autoritatea de a transforma viața individuală într-o categorie de risc și în ce măsură această autoritate mai poate fi înțeleasă, contestată sau măcar localizată într-un sistem care nu mai funcționează prin decizie vizibilă, ci prin calcul invizibil. Și dacă nu mai poți întreba cine decide, ai deja răspunsul.

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu