De la Burebista la Skanderbeg și de la Panduri la Aromâni – o călătorie veselă prin Albania, sora noastră balcanică pe care n-am uitat-o niciodată

Există țări pe care le vizitezi și există țări pe care le descoperi.

Albania se așază fără ezitare în a doua categorie, fiind una dintre acele surprize balcanice care te obligă, aproape fără să-ți dai seama, să-ți revizuiești manualele de istorie, geografia sentimentală și chiar prejudecățile.

Pleci spre Sarandë cu mașina cu gândul că mergi într-o țară vecină a Adriaticii și te trezești, după doar 12 ore, că dai peste nume, obiceiuri, povești și oameni care îți par neașteptat de familiari, ca și cum ai fi traversat nu o mare, ci mai degrabă un capitol pierdut din istoria românilor.

Și poate că nu este doar o impresie.

Dacă am începe povestea în stilul marilor cronicari, ar trebui să-l chemăm la apel pe însuși Burebista, cel care, cu mai bine de două milenii în urmă, a reușit performanța de a aduna sub aceeași conducere triburi și teritorii întinse într-o epocă în care diplomația se făcea mai ales cu sabia, iar dacă istoricii încă dezbat astăzi limitele exacte ale stăpânirii sale, rămâne totuși ideea că spiritul expansiunii și influenței dacice a supraviețuit în imaginarul românesc ca simbol al unei lumi care privea nu doar spre Carpați, ci și spre întreg spațiul balcanic.

Iar Balcanii, la rândul lor, au rămas vreme de secole o uriașă familie certată la masă, dar imposibil de despărțit, în care munții Albaniei, cu stâncile, pășunile și satele lor suspendate parcă între Evul Mediu și prezent, îți dau constant senzația că istoria nu a trecut, ci doar s-a așezat puțin mai confortabil la umbră.

În sudul țării, la spectaculosul oraș de piatră Gjirokastër, patrimoniu mondial și una dintre bijuteriile Albaniei, vizitatorul român are parte de o surpriză… și aici merită spus, fie și în treacăt, că acest tip de arhitectură sud-balcanică nu este complet rupt de logica spațiului epocii medievale târzii din întreg sud-estul Europei, unde influențele circulau mai mult decât se recunoaște oficial… surpriză care îl urmărește mult după ce a părăsit muzeele și străzile pietruite, întrucât, printre exponatele tradiționale și costumele populare, descoperă elemente vestimentare care amintesc izbitor de portul popular din Gorj, iar întrebarea inevitabilă rămâne suspendată în aer, între coincidență, influență și memorie comună balcanică.

Aici începe farmecul regiunii, pentru că nimeni nu poate spune cu exactitate unde se termină istoria unuia și unde începe a celuilalt.

Iar când vine vorba despre Gorj, este imposibil să nu-i pomenim pe pandurii lui Tudor Vladimirescu, acei oameni încăpățânați, îmbrăcați în straie care vorbeau despre libertate înainte ca libertatea să devină un slogan politic, și care par să fi lăsat urme simbolice într-un spațiu balcanic în care ideile și oamenii au circulat permanent.

În acest context mai larg al Balcanilor ca spațiu de mișcare și interferență, apare firesc și figura lui Skanderbeg, eroul albanez care a ținut piept Imperiului Otoman și care, în memoria locală, funcționează aproape ca un punct de echilibru simbolic al rezistenței, similar altor figuri fondatoare din regiune, fără ca aceste paralele să fie neapărat explicite, dar fiind mereu simțite.

Balcanii au fost dintotdeauna mai puțin o frontieră și mai mult un drum, iar pe acest drum au circulat nu doar armate și negustori, ci și acei arnăuți, mercenarii albanezi din armatele otomane, prezenți în multe colțuri ale Imperiului, inclusiv în spațiul românesc, unde numele lor a rămas încrustat în documente, cronici și amintiri locale, ca dovadă a unei mobilități umane care astăzi pare greu de imaginat.

Pe acest drum a mers și marele istoric Nicolae Iorga, poate cel mai important povestitor al trecutului româno-albanez.

Prea puțini știu că numele său este legat pentru totdeauna și de Albania, unde, în sudul țării, la Sarandë, există o proprietate care a aparținut statului român și care a revenit recent în patrimoniul României după ani de dispute și proceduri administrative.

De pe celebra faleză bustul său privește mulțumit pentru dreptatea îndelung așteptată spre apele albastre ale Mării Ionice amintind că relațiile culturale dintre români și albanezi nu sunt o invenție a prezentului, ci o construcție veche de generații.

Privind marea de lângă bustul istoricului, ai putea crede că trecutul este departe, dar nu este, pentru că la doar câteva zeci de minute distanță se află satul Skale, loc cunoscut și datorită legăturii cu familia Becali, unde tradiția aromână continuă să fie prezentă, iar biserica restaurată cu sprijinul acestuia reprezintă nu doar un gest de credință, ci și unul de memorie, într-un spațiu în care lăcașurile de cult au funcționat adesea ca repere identitare mai mult decât strict religioase.

Și astfel ajungem la adevărații eroi ai acestei povești: aromânii.

Dacă România are o comoară mai puțin cunoscută, aceasta este legătura ei profundă cu lumea aromână din sudul Balcanilor, întrucât în Albania trăiesc numeroase comunități aromâne, răspândite în multe regiuni ale țării, iar deși estimările privind numărul lor diferă considerabil în funcție de sursă și de criteriile de identificare, prezența lor rămâne incontestabilă și veche de secole, ei regăsindu-se în localități urbane și rurale, în munți și în câmpii, în sudul Albaniei, dar și în alte zone ale Balcanilor, inclusiv în nordul Greciei.

Sunt oamenii care au mers cu turmele pe cărări pe care GPS-ul încă le caută, sunt crescătorii de oi care știau fiecare izvor, fiecare vale și fiecare trecătoare cu mult înainte ca hărțile moderne să le deseneze, sunt comercianții care au legat orașele balcanice într-o rețea economică impresionantă și, poate cel mai emoționant lucru, sunt oameni care încă păstrează în familie o limbă înrudită profund cu româna.

Când asculți o conversație între aromâni, ai senzația că auzi româna ieșită la plimbare prin Evul Mediu și întoarsă acasă după câteva sute de ani de aventuri balcanice, unele cuvinte par cunoscute, altele par uitate, iar altele te fac să zâmbești prin apropierea lor neașteptată, într-o experiență care nu se explică ușor, ci se trăiește.

În multe sate din Albania, bătrânii încă vorbesc aromâna în familie, copiii o înțeleg, nepoții o mai folosesc uneori, iar memoria comunității continuă să reziste într-o lume care se schimbă cu o viteză amețitoare.

Poate tocmai de aceea Albania îi surprinde atât de mult pe români, pentru că te duci să vezi plaje spectaculoase și descoperi istorie, te duci să vezi cetăți și găsești rude culturale, te duci să fotografiezi munți și afli povești despre păstori care vorbesc o limbă apropiată de a ta și, fără să-ți dai seama, ajungi să descoperi că nu vizitezi doar o țară străină, ci o parte din tine, o parte pe care n-o mai privești la fel după ce ai fost acolo.

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu