Cea mai scumpă speranță: „Lasă, plătește asigurarea!”

Există un moment aproape magic în viața fiecărui proprietar de mașină, de locuință sau de orice alt bun asigurabil, iar acesta nu este clipa în care primește polița, ci aceea în care începe să creadă că, odată semnat contractul, toate grijile au fost transferate în contul companiei de asigurări.

Din acel moment, orice se sparge, se fură, se inundă, se deteriorează, dispare ori cedează nervos în fața legilor fizicii pare să intre automat în categoria lucrurilor care „se rezolvă pe asigurare”, ca și cum polița ar fi un talisman capabil să anuleze orice pagubă și să transforme fiecare necaz într-un simplu dosar de daună.

Este unul dintre cele mai rezistente mituri din societatea modernă, un mit care supraviețuiește cu o încăpățânare demnă de cauze mai nobile și care continuă să producă dezamăgiri ori de câte ori realitatea are proasta inspirație să respecte ceea ce scrie în contract. Pentru că, inevitabil, vine și momentul în care optimismul se ciocnește de condițiile poliței, iar atunci începe adevăratul spectacol, unul în care clientul repetă aproape indignat că „are asigurare”, în timp ce reprezentantul companiei răsfoiește calm condițiile generale, anexele, limitele de despăgubire și excluderile, încercând să explice că între ceea ce și-a imaginat clientul că a cumpărat și ceea ce a cumpărat efectiv există, uneori, o diferență considerabilă.

Replica „Cum adică nu se despăgubește?” este, probabil, una dintre cele mai rostite fraze din relația dintre asigurat și asigurator, fiind urmată aproape invariabil de argumentul suprem: „Păi de ce mai plătesc asigurare?”. Numai că întrebarea pleacă de la o premisă greșită, aceea că rolul unei polițe ar fi să acopere orice situație imaginabilă, indiferent de circumstanțe, de responsabilități sau de limitele asumate prin contract.

În realitate, o asigurare nu este o promisiune vagă că toate problemele vor dispărea ca prin farmec, ci un acord foarte precis prin care compania acceptă să suporte anumite riscuri, clar definite și evaluate în prealabil, în anumite condiții și până la anumite limite, ceea ce înseamnă că polița nu spune niciodată „plătim orice”, ci doar „plătim ceea ce am convenit că vom plăti”. Diferența pare, la prima vedere, doar o nuanță juridică, însă tocmai această nuanță face posibilă existența întregului sistem de asigurări.

Dacă asigurările ar despăgubi absolut orice pagubă, indiferent de cauză, de împrejurări sau de valoare, primele ar ajunge probabil la nivelul unei rate bancare pentru un apartament, iar companiile ar dispărea mai repede decât o băltoacă într-o zi toridă de august. Sistemul funcționează tocmai pentru că riscurile sunt calculate, delimitate și asumate rațional, nu emoțional, iar contractele sunt construite astfel încât să ofere protecție acolo unde aceasta este justificată și sustenabilă.

La fel de adevărat este însă că mulți dintre noi avem o relație complicată cu documentele pe care le semnăm, în sensul că preferăm să le considerăm lectură opțională. Polița este răsfoită aproximativ cu aceeași atenție cu care sunt citite condițiile unei aplicații instalate pe telefon, iar întâlnirea serioasă cu prevederile contractului are loc, de cele mai multe ori, abia după producerea daunei, când fiecare alineat începe brusc să capete o importanță covârșitoare.

În acel moment se descoperă de către client că excluderile nu au fost introduse peste noapte, într-un acces de cruzime birocratică, ci au existat încă din prima zi, doar că au fost tratate cu aceeași indiferență rezervată instrucțiunilor de utilizare.

Există, desigur, și categoria celor care privesc polița ca pe o investiție ce trebuie recuperată cu orice preț, convinși că, dacă au plătit o primă de asigurare, universul le datorează măcar o daună suficient de consistentă încât să simtă că și-au scos banii. De aici până la explicații care sfidează logica sau la pretenții imposibil de susținut nu mai este decât un pas, iar specialiștii în daune ar putea scrie volume întregi despre ingeniozitatea cu care unele întâmplări perfect evitabile sunt prezentate drept accidente neprevăzute.

În fond, scopul unei asigurări nu este acela de a transforma orice inconvenient într-o oportunitate financiară și nici de a șterge consecințele neglijenței, ci de a proteja patrimoniul și stabilitatea financiară a oamenilor atunci când apar evenimente reale, neprevăzute și acoperite prin contract. Tocmai de aceea, diferența dintre „credeam că este inclus” și „este prevăzut în poliță” valorează uneori mii sau chiar zeci de mii de lei, iar această diferență nu este creată de literele mici, ci de așteptările mari.

Poate că cea mai mare nedreptate făcută asigurărilor este aceea că li se atribuie puteri pe care nu le-au promis niciodată. O poliță bună nu garantează imposibilul, nu repară orice și nu despăgubește orice, ci oferă exact protecția pentru care a fost încheiată, iar acest lucru nu reprezintă o limitare, ci chiar fundamentul pe care funcționează întregul mecanism al asigurărilor.

Așa că, înainte ca literele mici să fie transformate în principalul vinovat pentru o despăgubire refuzată, poate că merită făcut un gest surprinzător de simplu și, în același timp, extrem de eficient: citirea poliței înainte de semnare.

S-ar putea ca, la final, adevărata surpriză să nu fie ceea ce nu plătește asigurarea, ci faptul că scria acolo, negru pe alb, încă din prima zi.

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu