Dura lex, sed lex — când legea devine bâtă, nu busolă

Există o expresie latină pe care o fluturăm cu o solemnitate aproape religioasă: “Dura lex, sed lex!” – “legea e dură, dar e lege”. Sună bine, rotund, transant. O mantră perfectă pentru cei care n-au chef să mai gândească. O lozincă excelentă pentru birouri prăfuite, unde ștampila cade mai greu decât adevărul.

Dar hai să fim sinceri: de câte ori ”dură” nu înseamnă, de fapt, nedreaptă? De câte ori “lege” nu e decât un paravan pentru abuz, pentru lene intelectuală sau pentru o obediență fără coloană vertebrală?

Legea, în forma ei ideală, ar trebui să fie o busolă. În realitate, e prea des o bâtă. Nu indică direcția – lovește. Nu luminează – apasă. Nu protejează – pedepsește cu o râvnă suspectă, selectivă, aproape artistică în ipocrizia ei.

Pentru că, să nu ne mințim, legea nu e egală pentru toți. Nu a fost niciodată. Pentru unii, e un ghid flexibil, interpretabil, elastic ca o gumă de mestecat uitată în soare. Pentru alții, e un zid de beton, rece și fără ferestre. Unii o negociază. Alții o încasează.

“Așa prevede legea”, ți se spune, cu aerul acela de final de discuție. Traducere liberă: “Nu mă interesează dacă e corect, uman sau logic. Nu vreau să-mi asum nimic. Mă ascund după text.” Legea devine scutul perfect pentru lipsa de curaj. Și, uneori, pentru excesul de zel.

Mai grav e când legea devine spectacol. Când e aplicată demonstrativ, teatral, pentru a da bine în fața camerei sau a superiorului. Atunci nu mai vorbim de justiție, ci de regie. De un teatru prost, în care rolurile sunt distribuite dinainte, iar verdictul e scris înainte de primul act.

Și totuși, paradoxul rămâne: fără lege, am aluneca în haos. Cu legea aplicată orbește, alunecăm într-o altă formă de haos – una birocratică, sterilă, în care absurdul devine normă. Între junglă și ghișeu, alegem ghișeul. Dar nu fără să ne întrebăm: chiar asta e tot ce putem?

Pentru că o lege care nu servește dreptatea e doar o regulă bine îmbrăcată. O lege care ignoră realitatea devine caricatură. Iar o lege aplicată fără discernământ nu e forță – e slăbiciune mascată.

“Dura lex, sed lex”, ni se spune. Poate. Dar o societate matură ar trebui să adauge, măcar în șoaptă: “…și dacă e nedreaptă, o schimbăm cu ceva mai bun.” Altfel, nu suntem cetățeni. Suntem spectatori cuminți într-un joc în care zarurile sunt încărcate.

Iar când legea devine mai importantă decât oamenii pe care ar trebui să-i servească, nu mai vorbim despre ordine. Vorbim despre obediență. Și, de fapt, de cele mai multe ori, despre complicitate!

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu