Baroul de mucava — cronica unei profesii care și-a pierdut busola

Există o tăcere ciudată care apasă astăzi peste avocatură. Nu este tăcerea gravă a bibliotecilor în care se coace argumentul, nici liniștea strategică dinaintea pledoariei. Este o tăcere goală, ușor stânjenitoare, ca aceea dintr-o sală în care toți știu că spectacolul a început prost, dar nimeni nu are curajul să plece. Sau să recunoască.

Cândva, avocatul era o specie aparte: un animal de pradă intelectuală, hrănit cu logică, disciplină și un respect aproape religios pentru lege. Astăzi, în multe cazuri, a devenit un hibrid nefericit între influencer juridic și prestator de servicii la minut, gata să emită opinii pe bandă rulantă, cu o siguranță suspectă și o profunzime aproximativă.

Nu, problema nu este că profesia s-a democratizat. Accesul mai larg nu e un păcat. Problema este că, pe drum, s-a pierdut exigența. Și, odată cu ea, rușinea profesională.

În urmă cu două sau trei decenii, accesul în profesie nu era un simplu pas administrativ, ci un veritabil examen de anduranță intelectuală. Nu intrai în avocatură pentru că ”a venit momentul”, ci pentru că reușeai să treci printr-un filtru sever, în care nu doar memoria, ci și capacitatea de a gândi juridic făcea diferența. Subiectele nu iertau, corectura nu era indulgentă, iar eșecul nu era o excepție, ci o realitate frecventă și asumată.

Astăzi, în schimb, selecția pare, în multe privințe, simplificată până la caricatură. Examenele de tip grilă au transformat o probă care ar trebui să măsoare raționamentul într-un exercițiu de recunoaștere și excludere. Nu mai ești obligat să construiești un argument, ci doar să-l identifici dintre variante. Iar diferența dintre a ști și a ghici corect devine, uneori, inconfortabil de mică.

La aceasta se adaugă proliferarea facultăților de drept, în special a celor private, unde standardele academice au devenit adesea negociabile. Nu toate, desigur. Dar suficient de multe încât diploma să nu mai fie, în sine, o garanție a unei formări solide. Când accesul devine facil, iar exigența scade, rezultatul nu poate fi decât o diluare treptată a nivelului general de pregătire.

Diferența se vede în practică. Nu doar în greșeli punctuale, ci în însăși structura gândirii juridice. Acolo unde, odinioară, exista rigoare, astăzi apare ezitare. Unde era construcție logică, apare improvizație. Iar această schimbare nu este doar o problemă de generație, ci una de sistem — un sistem care, încet, a început să ceară mai puțin și, inevitabil, să ofere mai puțin.

Am ajuns în epoca în care diplomele se adună mai ușor decât argumentele, iar codurile sunt citate ca niște lozinci, nu ca instrumente vii de gândire juridică. Tineri avocați intră în profesie cu o viteză amețitoare și cu o încredere care ar fi admirabilă dacă nu ar fi atât de des neacoperită de competență. Maeștrii? Prea ocupați sau prea obosiți să-și mai mai corecteze stagiarii. Barourile? Prea birocratizate ca să mai distingă între formă și fond.

Și astfel, încet, dar sigur, standardele au început să alunece.

Se scriu cereri de chemare în judecată ca niște compuneri de clasa a opta, se invocă excepții fără a le înțelege mecanismul, se confundă procedura cu fondul, iar logica juridică este înlocuită de copy-paste-ul entuziast. În instanță, pledoaria – odinioară artă – devine o lectură precipitată de pe foi, cenzurat ă de instanță la 2-3 minute, presărată cu formule goale și apeluri emoționale neinspirate.

Dar poate cel mai grav nu este nivelul scăzut. Ci lipsa conștiinței acestui fapt. Pentru că deprofesionalizarea nu începe când greșești. Începe când nu mai știi că greșești.

Într-o lume în care orice opinie pare validă dacă este rostită suficient de tare, avocatul riscă să devină un simplu generator de opinii convenabile. Clientul nu mai caută adevărul juridic, ci confirmarea propriilor convingeri. Iar unii avocați, în loc să corecteze, se conformează. Este mai profitabil să fii pe plac decât să ai dreptate.

De aici până la diluarea completă a profesiei nu mai este decât un pas. Un pas făcut zilnic, în tăcere, prin compromisuri mici și repetate.

Nu, nu toți avocații sunt așa. Dar problema nu este majoritatea tăcută care încă muncește serios, studiază, se îndoiește și se corectează. Problema este că aceștia devin invizibili într-un zgomot de suprafață, produs de cei care au înlocuit rigoarea cu aparența.

Într-o profesie în care cuvintele pot decide destine, superficialitatea nu este doar un defect. Este un pericol public.

Poate că soluția nu stă în reguli noi sau în examene mai grele. Poate că stă într-o revenire la ceva mult mai simplu și mai incomod: onestitatea profesională. Recunoașterea limitelor. Refuzul de a vorbi atunci când nu știi. Curajul de a spune „nu” unui client care cere imposibilul.

Dar pentru asta, trebuie mai întâi să spargem această tăcere. Pentru că altfel, într-o zi, ne vom trezi că nu mai există avocați. Doar purtători de robe!

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu