Hienele cu robă — manualul „umanitar” de monetizat tragedia

Există o specie aparte în ecosistemul juridic: nu stă în biblioteci, nu transpiră pe doctrine și nu pierde nopți cu jurisprudență. Nu. Ea pândește. Cu ochiul format și telefonul pregătit, apare acolo unde sangele de pe asfalt încă nu s-a uscat și unde tragedia încă nu s-a transformat în dosar. Unii le spun ”case de avocatură specializate în obținerea de despăgubiri”. Alții, sinceri, le spun, mai simplu, “hoitari”.

Cum spuneam, pe hârtie, sunt „case de avocatură specializate în despăgubiri”. În realitate, par mai degrabă o brigadă mobilă de intervenție… financiară. Nu pentru a salva vieți, ci pentru a securiza contracte. Apar repede, uneori suspect de repede, acolo unde asfaltul încă spune povestea impactului și unde familiile încă nu au apucat să înțeleagă ce li s-a întâmplat. Coincidență? Desigur. Doar că, în această „coincidență”, telefoanele sună cu o promptitudine demnă de servicii de urgență.

Accident rutier. Sirene. Confuzie. Șoc. Uneori, moarte. Și, undeva în fundal, aproape la fel de prompt ca ambulanța, apare oferta “hunterilor”. Caci, au „hunteri”. Nu consultanți, nu avocați, nu juriști. Hun-teri! Oameni trimiși pe teren, cu misiune clară: identifică victima, contactează familia, închide contractul. Empatia este un instrument, nu o trăire. Se vorbește încet, cu grijă, cu fraze rotunde: ”noi vă ajutăm”, “noi ne ocupăm de tot”, ”nu vă costă nimic acum”. Traducerea vine ulterior, în procente: 20-30%, uneori mai mult – în funcție de cât de mare e tragedia și cât de mică e capacitatea de a negocia.

Și pentru că viteza e esențială, iar concurența accerbă, apare inevitabil întrebarea: de unde știu atât de repede? Răspunsurile oficiale sunt mereu impecabile: ”din piață”, ”din experiență”, ”suntem informați”. Neoficial, însă, plutesc povești mai puțin elegante: comisioane discrete, mici “atenții”, relații cultivate cu grijă în zonele unde informația apare prima. Salvare, morgă, poate și alte verigi ale lanțului. Nimic demonstrat, totul „șoptit”. Dar suficient cât să ridice o sprânceană chiar și celor mai optimiști.

Urmează etapa a doua: ”ajutorul”. O sumă deloc mică, rapidă, oferită familiei. Nu ca onorariu, nu ca despăgubire, ci ca ”sprijin”. Un gest frumos, aparent. Doar că, în spatele lui, vin și contractele. Nu unul, ci două. Contractul de asistență juridică – cel prezentabil. Și, discret, “celălalt”, cel care contează, de fapt. Adevărata bijuterie. Clauze care nu se discută, doar se semnează. Procente fixe, penalități inventive, obligații care nu expiră odată cu suferința.

Nu e consultanță juridică - e vânătoare! Nu e empatie - este oportunism ambalat în ton cald și promisiuni rapide. Victima nu e client, e oportunitate. Familia îndurerată nu e partener, e sursă de venit. Iar tragedia nu e o dramă, ci un moment ”favorabil” de intrare în contact cu viitorii clienți.

Iar când, după ce trece șocul, familia începe să pună întrebări sau – blasfemie! – vrea să se retragă, începe spectacolul real. Tonul se schimbă, empatia se evaporă, iar ”sprijinul” devine datorie. Contractul-anexă iese la lumină ca un as din mânecă: ”ați semnat”, ”există obligații”, ”urmează executarea”. Din victime, oamenii devin debitori. Din ajutați, devin executați.

Desigur, totul e legal. Contracte semnate, clauze explicate (mai repede decât pot fi înțelese), procente “uzuale pe piață”. Nimic de reproșat, formal. Doar că, dincolo de hârtie, rămâne un gust amar: senzația că, în loc să fie protejate, victimele sunt exploatate într-un moment în care ar semna orice doar ca să scape de povară.

Totul, desigur, în deplină legalitate. Cu ștampile, cu semnături, cu articole invocate impecabil. Pentru că nu ilegalitatea este problema, ci cinismul perfect calibrat. Un model de business în care suferința este capitala, iar graba este strategie.

În acest decor, ideea de etică profesională devine un fel de ornament inutil. Se vorbește despre ajutor, despre sprijin, despre ”drepturile victimelor”. În realitate, accentul cade pe altceva: semnătura de pe contract. Odată obținută, restul e matematică.

Se spune că aceste firme “își asumă riscuri”. Adevărat. Riscul de a nu ajunge primele. Riscul de a nu prinde semnătura cât încă durerea nu a apucat să devină luciditate. În rest, mecanismul este bine uns: intri devreme, blochezi clientul, securizezi procentul. Modelul e simplu: cu cât tragedia e mai mare, cu atât câștigul e mai consistent. Un business plan construit pe intensitatea durerii. Justiția devine doar etapa tehnică a unei afaceri deja închise.

Nu, problema nu este că avocații sunt plătiți. Este firesc să fie. Problema este când plata se aliniază prea bine cu dimensiunea tragediei și când graba de a ”ajuta” coincide suspect de des cu momentul de maximă vulnerabilitate. Atunci, linia dintre profesie și oportunism nu mai este subțire – este ștearsă complet.

Pentru că, în final, întrebarea nu este cât câștigă aceste case de avocatură. Ci cât pierd victimele – nu doar financiar, ci și ca demnitate. Într-un moment în care ar trebui protejate, sunt transformate în oportunități contractuale. Iar când profesia ajunge să semene mai mult cu o vânătoare decât cu o vocație, nu mai vorbim despre justiție - vorbim despre pradă.

Poate că ar fi util să ne întrebăm nu dacă este legal, ci dacă este decent. Dacă justiția pentru victime trebuie să înceapă cu o negociere procentuală făcută pe marginea unei drame încă fierbinți. Dacă nu cumva, în goana după comision, am transformat protecția juridică a victimelor într-o formă elegantă de jefuire a lor.

Până atunci, „avocații de ambulanță” își vor face treaba. Rapid, eficient, profitabil. Pentru că, în definitiv, în această nișă de piață, tragedia nu este un obstacol. Este materia primă.

Și, în acest peisaj, roba nu mai acoperă nimic. Doar legitimează prădătorul în dauna victimei.

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu