Magistratul — Ianus, zeul cu două fețe

VIII. Magistratul – Iannis, zeul cu două fețe – de ce procurorul nu poate fi și acuzator, și reper de echilibru

Există o idee care circulă liniștită prin sistem, ca o axiomă care nu mai trebuie demonstrată: procurorul-magistrat reprezintă o garanție a unui proces echitabil. Dar, oare, așa să fie?!?

Sună bine, inspiră respect și, mai ales, creează impresia unui echilibru instituțional. Doar că, privită mai atent, această idee seamănă cu un truc de imagine: elegant în prezentare, problematic în conținut.

Pentru că, în esență, procurorul nu este un arbitru. Nu este nici spectator. Este parte, actorul principal al piesei. Nu, nu este inculpatul, este chiar procurorul, acest Ianus al justiției moderne românești. Și nu orice parte, ci partea care acuză, construiește cazul și împinge dosarul spre o concluzie. A-l numi ”magistrat”, în același sens cu judecătorul, e ca și cum ai spune că unul dintre jucători poate fluiera faulturile, dar rămâne, desigur, perfect obiectiv.

Rolul real al procurorului este adversarial. El susține o teză, urmărește o finalitate, își apără propria construcție. Nu e nimic greșit în asta – dimpotrivă, așa funcționează orice sistem sănătos de acuzare. Problema apare când această funcție este îmbrăcată în haina neutralității. Pentru că, din acel moment, dezechilibrul nu mai este doar practic, ci și legitimat simbolic.

Statutul de ”magistrat” oferă procurorului un avantaj subtil, însă imens: prezumția de dreptate cvasi-absolută. Ce spune nu mai este doar o susținere, ci capătă aerul unei constatări. Ce cere nu mai pare o strategie, ci o necesitate. În acest timp, apărarea rămâne exact ce este: o parte interesată, obligată să-și justifice fiecare pas.

Și atunci apare paradoxul: avem un proces în care una dintre părți este tratată, implicit, ca fiind mai aproape de adevăr decât cealaltă. Nu prin lege scrisă, ci prin reflex instituțional. Prin limbaj, prin ton, prin acea diferență fină dintre ”susține” și „constată”.

Dacă procurorul ar fi asumat ca parte, în mod clar și fără ambiguități, lucrurile ar deveni, brusc, mai oneste. Ar exista o confruntare reală între două poziții egale, fiecare cu propriile interese, fiecare supusă aceluiași tip de scepticism. Judecătorul ar rămâne singurul magistrat în sens deplin: cel care nu are nimic de câștigat dintr-o anumită concluzie.

Dar atâta timp cât procurorul plutește în această zonă hibridă – nici pe deplin parte, nici pe deplin neutru – procesul rămâne viciat din start. Pentru că nu mai este o competiție între egali, ci o dispută în care unul dintre participanți poartă și insigna autorității.

Argumentul clasic spune că procurorul apără interesul public. Corect. Dar și avocatul, în felul său, apără un interes legitim, iar judecătorul ar trebui să apere echilibrul. A transforma interesul public într-un monopol al acuzării este nu doar simplist, ci periculos. Pentru că riscă să confunde scopul cu mijloacele și convingerea cu adevărul.

Adevărul evident este că un sistem juridic matur nu are nevoie de procurori-magistrați, ci de procurori puternici și siguri pe ei, clari în rolul lor și egali în raport cu apărarea. Forța acuzării nu vine din ambiguitatea statutului, ci din soliditatea probelor și din corectitudinea procedurii.

Poate că a venit momentul să renunțăm la această ficțiune confortabilă. Nu pentru a slăbi acuzarea, ci pentru a o face mai credibilă. Pentru că, în justiție, nu e suficient să ai dreptate – trebuie să se vadă că ai ajuns acolo printr-un drum corect echitabil.

Iar un drum corect și echitabil nu începe cu un „magistrat” care joacă, în același timp, și rolul de adversar.

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu