Namibia – locul unde deșertul are mai mult bun-simț decât multe capitale europene

Există țări care îți sar în ochi cu zgomot, lumini, claxoane și promisiuni turistice de parcă fiecare colț de stradă ar ascunde secretul fericirii universale, după care pleci de acolo cu un magnet de frigider, două sute de fotografii identice și convingerea că ai fost păcălit elegant de o campanie de marketing bine lustruită.

Există însă Namibia, țara care nici nu se sinchisește să te convingă de ceva, fiindcă știe că, dacă ai ajuns până la ea, înseamnă că încă mai ai discernământ, că alegi destinațiile după suflet și nu după numărul de piscine din broșurile turistice și că, din când în când, simți nevoia să evadezi din lumea în care vacanțele au început să semene între ele mai mult decât blocurile ridicate în grabă prin marile orașe.

Namibia nu țipă după atenție, nu se împopoțonează cu superlative și nici nu încearcă să te impresioneze cu forța, preferând să stea liniștită la marginea Atlanticului, asemenea unui om înțelept care știe că nu are nimic de demonstrat, iar tocmai această modestie aparentă o transformă într-una dintre cele mai fascinante țări ale Africii, acolo unde natura și istoria au decis să semneze un armistițiu elegant și să construiască împreună un decor pe care nici cel mai îndrăzneț scenograf de la Hollywood nu l-ar fi imaginat.

Aici respiră adevărata Africă, dar una care și-a călcat cămașa, și-a măturat trotuarele și a hotărât că eleganța europeană poate foarte bine să bea o bere rece împreună cu spiritul african, fără să se certe cine a inventat civilizația și cine a descoperit bucuria autentică de a trăi, motiv pentru care orașele de pe coastă seamănă suspect de mult cu niște așezări occidentale rătăcite printre dune, doar că pescărușii au vecini pelicani, iar în loc să te întâmpine ploaia măruntă și cerul cenușiu, te învăluie o lumină atât de curată încât și aparatul foto începe să creadă că a primit un upgrade.

Swakopmund este probabil singurul loc unde ai impresia că un arhitect german, un marinar olandez și un artist african au hotărât să construiască împreună un oraș, după care nimeni nu s-a mai deranjat să le spună că proiectul era pe alt continent, astfel încât au rămas case cu frontoane europene, cafenele cochete, străzi impecabile, promenade elegante și un ocean care își vede liniștit de valurile lui, fără să întrebe pe nimeni de pașaport, în timp ce localnicii își beau cafeaua fără grabă, iar turiștii se întreabă dacă nu cumva au coborât din avion în Germania și au deschis ochii direct în Africa.

Lüderitz merge și mai departe cu această glumă geografică, afișând clădiri coloniale, fațade colorate și un aer boem care pare desprins dintr-un roman de aventuri maritime, numai că, în locul pescadorilor din Marea Nordului, peisajul este dominat de stânci aride, flamingi, foci și dune care se apropie amenințător de ocean, de parcă deșertul ar încerca, de mii de ani, să cucerească marea, iar marea, încăpățânată, îl împinge înapoi cu fiecare val.

Numai că adevărata vedetă nu este niciun oraș, ci deșertul, fiindcă Namibul are un talent rar întâlnit de a demonstra că nisipul poate avea mai multă personalitate decât multe vedete de televiziune, ridicând dune uriașe, roșii, portocalii și aurii, care își schimbă culoarea după poziția soarelui cu aceeași naturalețe cu care un politician își schimbă promisiunile înainte de alegeri, doar că, spre deosebire de acesta, dunele chiar livrează spectacolul promis, fără conferințe de presă și fără explicații inutile.

Unele dintre aceste coline de nisip depășesc trei sute de metri înălțime și par niște valuri împietrite în clipa în care Dumnezeu a apăsat butonul de pauză al creației, iar atunci când urci până în vârf, cu răsuflarea tăiată și pantofii transformați în recipiente pentru nisip fin, înțelegi că liniștea poate avea volum, că tăcerea poate deveni un spectacol și că există locuri unde telefonul mobil nu mai este centrul universului, ci doar un obiect pe care îl scoți din buzunar pentru a încerca, fără prea mult succes, să fotografiezi infinitul.

Și pentru că natura pare să fi avut o dispoziție excelentă în ziua în care a desenat Namibia, a presărat prin peisaj animale atât de spectaculoase încât ai impresia că a organizat un concurs de originalitate, în care girafa a câștigat premiul pentru optimismul înălțimii, zebra pentru eleganța în pijama, oryxul pentru rafinamentul coarnelor, struțul pentru alergatul cu demnitate, iar elefantul de deșert pentru încăpățânarea cu care demonstrează că se poate trăi și acolo unde omul abia rezistă câteva ore fără aer condiționat și o sticlă cu apă rece.

Leii își patrulează teritoriile cu aerul unor împărați care nu au nevoie de discursuri electorale, rinocerii negri merg încet, dar cu autoritatea unor bătrâni înțelepți ai savanei, gheparzii își continuă sprinturile fără să știe că au devenit vedete pe internet, iar focile ocupă plajele cu aceeași convingere cu care turiștii ocupă șezlongurile în alte părți ale lumii, numai că ele măcar nu se ceartă pentru locurile din primul rând și nici nu rezervă prosopul de la șase dimineața.

Apoi vin oamenii și, fără să exagerez, aici apare surpriza cea mare, fiindcă sunt atât de relaxați și de primitori încât începi inevitabil să te întrebi unde am pierdut noi, europenii, această artă simplă de a saluta, de a zâmbi și de a sta de vorbă fără să verificăm telefonul la fiecare treizeci de secunde, în timp ce ei își trăiesc viața cu o seninătate care nu se cumpără, nu se descarcă și nu vine la pachet cu vreun abonament premium.

În Namibia nimeni nu pare să fie într-o competiție absurdă cu vecinul, nimeni nu încearcă să demonstreze că are gardul mai înalt, mașina mai lucioasă sau vacanța mai scumpă, fiindcă adevăratul lux pare să fie timpul, iar acesta curge aici cu o eleganță aproape aristocratică, lăsând oamenilor răgaz să vorbească, să râdă, să privească apusul și să-și crească copiii fără isteria care a devenit, din păcate, o marcă a lumii moderne.

Poate tocmai de aceea Namibia nu te cucerește prin lux, ci prin bun-simț, nu prin opulență, ci prin echilibru, nu prin agitație, ci prin liniștea aceea care îți amintește că lumea poate funcționa foarte bine și fără zgomotul pe care noi îl confundăm adesea cu progresul, fără ecrane uriașe, fără reclame care clipesc frenetic și fără sentimentul permanent că trebuie să alergi undeva, chiar dacă nu mai știi nici tu unde.

Pleci de acolo cu pantofii plini de nisip, cu memoria telefonului plină de fotografii și cu o întrebare care nu-ți mai dă pace, și anume cum reușește o țară alcătuită în mare parte din deșert să fie atât de vie, atât de colorată și atât de generoasă, în timp ce multe locuri pline de beton, asfalt și reclame luminoase par să fi uitat complet ce înseamnă să respiri, să privești cerul și să te bucuri sincer de o zi obișnuită.

Iar dacă cineva vă spune că în Namibia nu este mare lucru de văzut, zâmbiți-i politicos, mulțumiți-i pentru sinceritatea involuntară și lăsați-l să creadă asta, fiindcă unele comori merită descoperite doar de cei care au răbdarea să privească dincolo de prima dună, acolo unde Africa își scoate pălăria în fața Europei, Europa răspunde cu o plecăciune, iar amândouă pornesc împreună la drum, fără să simtă nevoia să demonstreze care dintre ele este mai importantă, lăsând vizitatorului privilegiul rar de a descoperi o țară care nu încearcă să te uimească, ci pur și simplu reușește.

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu