Republica Suspiciunii – unde prezumția de nevinovăție este bună doar pentru manualele de drept

Dacă ar fi să rescriem astăzi vechile maxime latine după chipul și asemănarea vremurilor noastre, probabil că „Praesumptio Boni Viri” ar deveni, fără prea multe dezbateri doctrinare, „Praesumptio Mali Viri”, iar „In Dubio Pro Reo” s-ar traduce mult mai fidel prin formula modernă „în caz de îndoială, mai bine îl facem praf și, dacă se dovedește nevinovat, își cere el scuze că ne-a încurcat scenariul”.

Căci aceasta pare a fi noua filozofie juridică a unei societăți care se declară europeană până la ultimul paragraf din comunicatele oficiale, dar care, atunci când vine vorba despre un om concret, abandonează dreptul cu aceeași ușurință cu care își schimbă fotografia de profil în funcție de ultimul scandal.

Există astăzi o categorie profesională care muncește infinit mai repede decât procurorii, mai eficient decât instanțele și infinit mai zgomotos decât orice avocat: tribunalul opiniei publice, acea instituție fără sediu, fără regulament și fără răspundere, dar cu milioane de judecători voluntari, fiecare convins că deține monopolul adevărului după ce a citit un titlu, a văzut o fotografie și a urmărit treizeci de secunde dintr-un videoclip atent decupat.

În această republică a certitudinilor fabricate, probele sunt considerate o formalitate inutilă, apărarea este confundată cu complicitatea, iar sentința trebuie pronunțată înainte ca faptele să aibă neobrăzarea de a fi lămurite.

Când romanii vorbeau despre buna-credință, nu o făceau pentru că erau naivi și nici pentru că aveau un exces de încredere în natura umană, ci pentru că înțeleseseră un lucru pe care noi îl uităm cu o seninătate alarmantă: dacă pornești de la premisa că fiecare om este un potențial infractor, atunci legea încetează să mai fie un scut și devine o bâtă, iar statul nu mai administrează justiția, ci distribuie suspiciuni după principiul pescuitului cu năvodul.

Numai că noi, oameni moderni, am decis că două mii de ani de civilizație juridică reprezintă o piedică în calea progresului și că este infinit mai comod să condamnăm întâi și să verificăm ulterior dacă nu cumva am greșit persoana.

Ce mai contează că un om va fi achitat peste trei ani, după ce i-au fost distruse reputația, profesia, familia și sănătatea?

Achitarea nu produce audiență. Ea vine discret, aproape rușinată, strecurată pe ultimele pagini sau într-o știre citită fără patos, în timp ce acuzația fusese transmisă cu breaking news, muzică dramatică și comentatori care își disputau, în direct, dreptul de a explica ceea ce nici măcar judecătorii nu apucaseră să citească.

A devenit aproape comic – dacă n-ar fi atât de grav – să vezi oameni care își încep fiecare discurs cu invocarea statului de drept, a drepturilor fundamentale și a valorilor europene, dar care își suspendă instantaneu toate aceste convingeri în clipa în care persoana acuzată nu le este simpatică.

Din acel moment, principiile devin facultative, prezumțiile se evaporă, iar drepturile omului sunt reinterpretate cu o elasticitate demnă de un contorsionist de circ. Pentru prieteni există prezumția de nevinovăție; pentru adversari funcționează prezumția de vinovăție; iar pentru cei indezirabili se aplică direct condamnarea morală, fără complicațiile procedurale inventate de juriștii aceia plictisitori care încă mai cred că legea trebuie respectată.

Nu puțini sunt și acei cavaleri ai moralității televizate care cer respectarea hotărârilor judecătorești doar atunci când acestea le confirmă propriile prejudecăți, însă descoperă, cu o surprinzătoare viteză, că instanțele sunt corupte, incompetente sau infiltrate ori de câte ori verdictul nu coincide cu emoțiile lor.

În această logică elastică, judecătorul este genial dacă condamnă și suspect dacă achită, procurorul este erou cât timp acuză și trădător dacă clasează, iar avocatul este acceptabil doar dacă pierde.

Adevărul este că am început să confundăm dreptatea cu răzbunarea, legalitatea cu popularitatea și justiția cu spectacolul.

Nu mai vrem procese, vrem execuții simbolice. Nu mai căutăm adevărul, ci confirmarea propriilor convingeri. Nu mai cerem probe, ci satisfacerea unei foame colective de vinovați, pentru că fiecare epocă are nevoie de câte un țap ispășitor pe care să-l arate cu degetul înainte de a se culca liniștită, convinsă că astfel și-a îndeplinit datoria civică.

Poate că de aceea maximele latine deranjează atât de tare. Ele obligă la modestie intelectuală. Îți spun că s-ar putea să nu ai toate datele, că aparențele pot înșela, că o acuzație nu este o condamnare și că îndoiala nu este un defect al justiției, ci una dintre cele mai importante virtuți ale sale.

Pentru spiritul revoluționar de tastatură, asemenea idei sunt intolerabile, deoarece presupun răbdare, discernământ și, mai ales, acceptarea faptului că uneori cel pe care îl detestăm poate fi nevinovat.

Civilizația nu începe atunci când construiești palate ale justiției și nici când tipărești coduri groase legate în piele. Civilizația începe în clipa în care accepți că legea trebuie să-l protejeze și pe omul pe care îl antipatizezi, tocmai pentru că, în ziua în care principiile vor depinde de simpatii, niciun drept nu va mai fi drept, ci doar un privilegiu acordat de mulțime celor care au norocul să nu fie următorii pe lista indignării publice.

Iar dacă „Praesumptio Boni Viri” și „In Dubio Pro Reo” au supraviețuit două milenii, nu este pentru că latinii aveau nostalgii academice, ci pentru că înțeleseseră ceea ce noi riscăm să uităm: o societate nu moare atunci când îi lipsesc judecătorii, ci atunci când fiecare cetățean se crede judecător, procuror și călău în același timp.

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu