„Nemo auditur propriam turpitudinem allegans” – Anatomia unui principiu care a supraviețuit imperiilor și încă demască ipocrizia lumii moderne

Întâlnim, adesea, principii juridice care, deși formulate cu mai bine de două milenii în urmă, par să fi fost concepute pentru a descrie cu o precizie aproape incomodă realitățile prezentului.

Între acestea, maxima latină „Nemo auditur propriam turpitudinem allegans”, tradusă în mod obișnuit prin expresia „Nimeni nu poate fi ascultat atunci când își invocă propria culpă”, ocupă un loc aparte, nu doar prin eleganța formulării, ci mai ales prin forța logică pe care o exprimă.

În esență, principiul afirmă că nimeni nu poate pretinde protecția dreptului atunci când pretențiile sale se întemeiază chiar pe propria faptă ilicită, pe propria conduită imorală sau pe propria culpă, deoarece ordinea juridică nu poate deveni instrumentul prin care cineva să obțină avantaje din încălcarea regulilor pe care aceeași ordine juridică este chemată să le apere.

Această idee, aparent simplă, ascunde una dintre cele mai solide construcții intelectuale ale dreptului roman, fiind rezultatul unei observații pe cât de vechi, pe atât de actuale: omul are tendința de a-și justifica propriile greșeli și de a transforma consecințele acestora într-un drept pe care pretinde că societatea este obligată să i-l recunoască. Dacă legiuitorul ar accepta o asemenea logică, dreptul și-ar pierde însăși rațiunea de a exista, pentru că ar recompensa exact comportamentul pe care îl condamnă.

Pentru a înțelege pe deplin sensul acestei maxime trebuie privit, înainte de toate, contextul în care s-a născut. Roma antică nu era societatea idealizată pe care imaginația modernă o vede prin coloane de marmură, temple și discursuri filosofice, ci o lume extrem de pragmatică, animată de conflicte politice, interese economice, fraude comerciale și ambiții personale, în care juriștii au înțeles foarte devreme că legea nu poate funcționa dacă devine complice cu viclenia.

Tocmai de aceea, dreptul roman nu a fost construit pe iluzii despre perfecțiunea naturii umane, ci pe convingerea că omul trebuie împiedicat să transforme propria ilegalitate într-o sursă de beneficii.

Este adevărat că formularea consacrată a maximei nu apare textual în izvoarele clasice ale dreptului roman, așa cum o cunoaștem astăzi, însă ideea care îi stă la bază se regăsește constant în soluțiile jurisconsulților romani și, ulterior, în compilarea legislativă realizată în secolul al VI-lea de împăratul Iustinian, cunoscută sub numele de „Corpus Juris Civilis”. Glosatorii și comentatorii medievali, preocupați să sintetizeze spiritul dreptului roman în formule concise și memorabile, au cristalizat această regulă într-o maximă care avea să traverseze secolele fără să-și piardă relevanța, devenind unul dintre principiile generale recunoscute de aproape toate sistemele juridice europene.

Trebuie observat că termenul latin „turpitudo” nu desemna exclusiv ceea ce limbajul contemporan numește imoralitate în sens moral sau religios, ci orice conduită incompatibilă cu ordinea juridică, cu bunele moravuri sau cu exigențele bunei-credințe. Din această perspectivă, principiul nu este o lecție de morală și nici un îndemn filozofic la virtute, ci exprimă o regulă fundamentală de funcționare a dreptului: nimeni nu poate transforma propria faptă ilicită în fundamentul unei pretenții juridice.

Dacă un contract este lovit de nulitate pentru că ambele părți au urmărit un scop ilicit, niciuna dintre ele nu poate solicita instanței executarea obligațiilor asumate; dacă cineva participă la o fraudă și ulterior este prejudiciat de propriul complice, dreptul nu îi oferă protecție pentru consecințele unei situații pe care chiar el a creat-o; iar dacă o persoană încearcă să obțină un avantaj invocând împrejurări rezultate din propria încălcare a legii, judecătorul este chemat să respingă o asemenea pretenție nu din considerente morale, ci pentru că însăși logica sistemului juridic ar fi compromisă printr-o soluție contrară.

Această regulă a traversat Evul Mediu aproape intactă. În marile universități europene, în special la Bologna, unde dreptul roman a fost redescoperit și reinterpretat de glosatori, principiul a devenit una dintre pietrele de temelie ale doctrinei juridice continentale. De atunci și până astăzi, el s-a infiltrat în toate codificările moderne, chiar și atunci când nu este consacrat expres, deoarece funcționează ca un principiu general care inspiră numeroase instituții juridice, de la teoria nulității actelor juridice și până la răspunderea civilă, exercitarea drepturilor subiective cu bună-credință sau interzicerea abuzului de drept.

În realitate, dreptul modern aplică această maximă mult mai des decât o citează. De fiecare dată când instanțele refuză să acorde protecție celui care încearcă să profite de propria fraudă, când resping cererile întemeiate pe încălcarea deliberată a legii sau când sancționează exercitarea cu rea-credință a unui drept aparent legitim, ele nu fac altceva decât să continue tradiția începută de juriștii romani.

De aceea, principiul de drept „Nemo auditur propriam turpitudinem allegans” trebuie înțeles împreună cu alte principii fundamentale ale dreptului, precum „Fraus omnia corrumpit” – frauda corupe totul – sau „Nemo ex suo delicto meliorem suam condicionem facere potest” – nimeni nu își poate îmbunătăți situația prin propria faptă ilicită – toate exprimând aceeași idee, că dreptul nu poate deveni instrumentul prin care ilegalitatea produce efecte favorabile autorului ei.

Privind însă societatea contemporană, apare impresia paradoxală că această regulă este cunoscută de toată lumea și respectată de tot mai puțini. În viața publică asistăm aproape zilnic la spectacolul unor persoane care, după ce au încălcat legea sau au profitat ani întregi de slăbiciunile sistemului, descoperă brusc virtuțile legalității exact în momentul în care sunt chemate să răspundă pentru propriile fapte.

Funcționarul care a semnat acte nelegale invocă buna-credință atunci când este cercetat, politicianul care și-a construit cariera pe conflicte de interese se declară victimă a persecuției, omul de afaceri care a conceput mecanisme sofisticate pentru eludarea obligațiilor fiscale pretinde că este nedreptățit atunci când autoritățile îi solicită explicații, iar autorul unui contract fictiv se transformă peste noapte într-un fervent apărător al legalității în clipa în care partenerul său îl înșală.

Toate aceste situații ilustrează, în fond, aceeași încercare de a obține protecția dreptului prin invocarea unei realități create chiar de propria conduită ilicită.

Fenomenul nu este specific doar spațiului românesc, însă aici el pare să fi dobândit o expresie aproape culturală. De prea multe ori asistăm la transformarea autorului propriei culpe în victima oficială a împrejurărilor, ca și cum responsabilitatea individuală ar fi devenit un concept depășit.

Aproape nimeni nu mai greșește din proprie inițiativă; toți au fost împinși de context, manipulați de conjunctură, constrânși de sistem sau induși în eroare de alții. În această atmosferă, maxima romană dobândește o actualitate surprinzătoare, deoarece refuză categoric această inversare a valorilor și reafirmă un adevăr pe care dreptul nu și-l poate permite să-l ignore: cel care își creează singur situația ilicită nu poate cere ulterior ca legea să-i transforme propria culpă într-un avantaj.

Poate tocmai aici rezidă extraordinara forță a acestui principiu. El nu condamnă omul pentru imperfecțiunile sale și nici nu pretinde că societatea poate elimina complet frauda sau reaua-credință, ci stabilește o limită peste care dreptul nu poate trece fără a se compromite. În clipa în care ordinea juridică ar accepta ca propria ilegalitate să devină izvor de drept, întreaga construcție a justiției s-ar transforma într-un mecanism de legitimare a abuzului, iar diferența dintre legalitate și fraudă ar deveni pur decorativă.

Au trecut peste două mii de ani de la momentul în care juriștii romani au intuit această regulă, au dispărut imperii, s-au schimbat constituții, au fost rescrise coduri civile și au fost elaborate mii de tratate juridice, însă maxima „Nemo auditur propriam turpitudinem allegans” continuă să exprime cu aceeași limpezime un adevăr pe care modernitatea îl redescoperă cu fiecare nou scandal public: legea poate interpreta, poate nuanța și poate ierta multe, dar nu poate deveni niciodată avocatul celui care încearcă să-și transforme propria necinste în titlu juridic și propria culpă în sursă de drept.

Dacă Roma a înțeles acest lucru fără rețele sociale, fără televiziuni și fără armate de consultanți în comunicare, rămâne una dintre marile ironii ale istoriei faptul că societatea contemporană, deși infinit mai sofisticată din punct de vedere tehnologic și legislativ, continuă să aibă nevoie de aceeași lecție elementară pe care juriștii romani au formulat-o cu o simplitate dezarmantă.

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu