„Fraus Omnia Corrumpit” – Când frauda își pune robă juridică și cere să fie numită dreptate

Foarte puține dictoane din patrimoniul juridic latin au reușit să supraviețuiască secolelor cu aceeași forță de avertisment precum celebra expresie „fraus omnia corrumpit”, care, tradusă fără pretenții academice inutile, înseamnă că „frauda corupe totul”, adică, mai exact, că nimeni nu poate pretinde protecția dreptului pentru un avantaj pe care l-a obținut prin înșelăciune, rea-credință sau prin folosirea perversă a unei reguli juridice împotriva scopului pentru care acea regulă a fost creată.

Într-o lume juridică în care textul legii este uneori tratat ca o colecție de uși, ferestre și crăpături prin care se poate strecura orice interes personal, principiul acesta rămâne una dintre puținele bariere morale și juridice împotriva transformării dreptului într-un instrument de legitimare a fraudei.

Originea ideii trebuie căutată în tradiția Dreptului Roman, unde juriștii au înțeles, cu mult înainte ca limbajul modern al dreptului să inventeze sofisticatele expresii „abuz de drept”, „fraudă la lege” sau „rea-credință”, că respectarea aparentă a unei norme nu poate fi considerată suficientă atunci când scopul real al conduitei este acela de a eluda efectele unei alte norme. Romanii aveau o înțelegere mult mai realistă a naturii umane decât ne place nouă să credem, iar experiența lor juridică demonstra deja că omul nu este întotdeauna tentat să încalce legea cu bâta în mână, pentru că, atunci când devine ceva mai rafinat, preferă să ocolească legea folosindu-se chiar de mecanismele pe care aceasta i le pune la dispoziție.

Aici se află, de altfel, una dintre cele mai interesante și mai actuale dimensiuni ale principiului „fraus omnia corrumpit”, deoarece frauda juridică veritabilă nu seamănă întotdeauna cu imaginea clasică a escrocului care falsifică un document, minte un om sau fură pur și simplu un bun, ci poate apărea într-o formă mult mai elegantă, cu contracte impecabil redactate, cu avocați bine plătiți, cu opinii juridice stufoase și cu invocarea solemnă a principiului libertății contractuale, astfel încât, la prima vedere, totul pare perfect legal, iar singurul lucru care lipsește din această construcție juridică impecabilă este tocmai buna-credință.

De aici începe adevărata problemă, pentru că dreptul nu a fost creat pentru a-i recompensa pe cei care descoperă cea mai ingenioasă metodă de a-i evita scopul, iar o normă juridică nu poate fi transformată într-un paravan pentru o conduită frauduloasă doar pentru că autorul fraudei a avut suficientă răbdare să găsească o formulare care, scoasă din context, pare să-i fie favorabilă.

Altfel spus, nu este suficient să întrebi dacă ceea ce ai făcut este scris undeva că este permis, ci trebuie să te întrebi și dacă ai folosit acea permisiune în scopul legitim pentru care ea a fost acordată sau dacă ai transformat-o într-un instrument destinat să învingă însăși norma pe care, în aparență, pretinzi că o respecți.

Aceasta este, în esență, frauda la lege, acea formă de ingeniozitate juridică prin care individul nu atacă frontal regula pe care dorește să o evite, ci construiește o operațiune aparent legală pentru a obține un rezultat pe care legiuitorul nu l-a permis sau chiar a intenționat să-l împiedice. Este metoda prin care hoțul modern nu mai sparge ușa, ci caută să demonstreze că proprietarul nu a formulat suficient de precis interdicția de a intra pe fereastră, iar după ce a intrat își proclamă solemn respectul pentru proprietate.

În această privință, „fraus omnia corrumpit” reprezintă o palmă juridică dată formalismului dus la absurd, pentru că principiul refuză să accepte că forma poate salva întotdeauna fondul și că un comportament fraudulos devine legitim numai pentru că a fost ambalat în acte, declarații și proceduri aparent corecte.

Dreptul nu este un concurs de inventivitate în care câștigă cel care găsește prima portiță, iar judecătorul nu este un funcționar obligat să premieze orice persoană care reușește să se strecoare printre cuvintele unei norme.

De-a lungul timpului, ideea a fost preluată și dezvoltată în diferite sisteme juridice, fiind asociată cu buna-credință, cu interdicția abuzului de drept, cu frauda la lege și cu imposibilitatea de a obține un avantaj juridic prin propria conduită frauduloasă.

În dreptul contemporan, principiul nu trebuie însă înțeles în maniera simplistă potrivit căreia orice fraudă ar transforma automat în nulitate absolută tot ceea ce a atins, asemenea unei mâini juridice de Midas întoarse pe dos; efectele concrete depind de natura fraudei, de norma încălcată, de raportul juridic în discuție și de sancțiunea pe care legea o atașează conduitei respective.

Tocmai această nuanță este importantă, pentru că există o diferență între a spune că frauda trebuie sancționată și a pretinde că orice încălcare, orice neregularitate sau orice interpretare discutabilă reprezintă fraudă. Într-un stat de drept, nu este suficient să strigi „fraudă” ori de câte ori rezultatul juridic nu îți convine, după cum nici persoana acuzată de fraudă nu se poate apăra la nesfârșit cu argumentul că, întrucât a găsit un text care nu îi interzice expres conduita, comportamentul său trebuie considerat legitim.

În Dreptul Românesc, ideea fraudei la lege și efectele conduitei frauduloase au fost analizate în doctrină și jurisprudență în legătură cu nulitatea, cauza ilicită, buna-credință și alte mecanisme prin care ordinea juridică refuză să recunoască efectele unei operațiuni concepute pentru a eluda legea.

Principiul „fraus omnia corrumpit” apare astfel nu ca o relicvă decorativă dintr-un dicționar de expresii latine, ci ca expresia unei idei juridice mult mai profunde, aceea că ordinea de drept nu poate fi obligată să protejeze rezultatul unei conduite prin care chiar ordinea de drept a fost înșelată.

Și aici ajungem la partea cu adevărat interesantă, pentru că omul contemporan a descoperit o metodă foarte eficientă de a cosmetiza frauda: îi schimbă numele. Nu mai spune că ascunde informații, ci că gestionează strategic informația; nu mai spune că ocolește legea, ci că folosește o oportunitate juridică; nu mai spune că profită de o lacună creată accidental de legiuitor, ci că aplică o interpretare extensivă; iar atunci când este întrebat despre intenția reală a operațiunii, scoate din sertar un contract de cincizeci de pagini și începe să vorbească despre libertatea contractuală, ca și cum lungimea documentului ar putea ține loc de bună-credință.

Această transformare a fraudei într-o operațiune „tehnică” este una dintre marile ipocrizii ale epocii noastre juridice, deoarece există situații în care toată lumea vede rezultatul, toată lumea înțelege mecanismul, toată lumea știe cine a câștigat și cine a fost prejudiciat, dar nimeni nu vrea să pronunțe cuvântul simplu care explică totul: fraudă. Preferăm expresii complicate, pentru că expresiile complicate ne permit să păstrăm aparența respectabilității chiar și atunci când fondul operațiunii este profund viciat.

În acest punct, „fraus omnia corrumpit” devine mai mult decât o maximă juridică, devenind o formă de igienă intelectuală. El ne obligă să privim dincolo de document, dincolo de aparență și dincolo de formula juridică invocată de cel interesat, pentru a vedea dacă mecanismul folosit este unul legitim sau dacă dreptul a fost transformat într-o unealtă prin care se obține exact rezultatul pe care legea urmărea să-l împiedice.

Este, dacă vreți, diferența dintre litera legii și spiritul legii, numai că problema trebuie tratată cu mare atenție, pentru că nici „spiritul legii” nu poate deveni o scuză pentru ca judecătorul sau autoritatea să inventeze reguli care nu există. Tocmai de aceea, principiul fraudei nu poate fi folosit după bunul plac ca o bâtă juridică universală, ci trebuie aplicat cu rigoare, prin raportare la fapte, intenție, norme și efecte juridice concrete.

Cu toate acestea, există o idee care merită apărată fără prea multe floricele doctrinare: nimeni nu ar trebui să poată transforma propria necinste într-un titlu juridic de protecție.

Dacă ai construit o operațiune tocmai pentru a înșela o normă, nu este suficient să vii după aceea și să arăți cu degetul către aceeași normă, pretinzând că ea trebuie să-ți garanteze rezultatul fraudei. Ar fi ca și cum un om ar intra într-o casă folosind cheia furată, iar după aceea ar cere poliției să-l protejeze de proprietarul care încearcă să-și recupereze locuința, motivând că, tehnic vorbind, ușa nu a fost spartă.

În lumea reală, însă, fraudele cele mai profitabile nu sunt cele care arată ca fraude, ci cele care reușesc să arate ca acte normale, administrative, contractuale sau comerciale, pentru că frauda care poartă hainele legalității are întotdeauna avantajul că poate pierde mult timp până să fie recunoscută. Iar timpul, după cum știe orice jurist, nu este doar o unitate de măsură, ci uneori este cel mai bun aliat al celui care speră ca adevărul să obosească înaintea lui.

De aceea, principiul „fraus omnia corrumpit” rămâne actual tocmai într-o epocă în care sofisticarea juridică a crescut enorm. Cu cât mecanismele juridice devin mai complicate, cu atât crește și posibilitatea ca cineva să se ascundă în spatele complexității lor, iar cu cât avem mai multe proceduri, contracte, persoane juridice, tranzacții succesive și formule tehnice, cu atât devine mai important să nu confundăm complexitatea cu legitimitatea.

În fond, dreptul are nevoie de o regulă simplă, chiar dacă realitatea pe care trebuie să o judece este complicată: nu poți cere dreptului să te apere împotriva consecințelor unei fraude pe care tu însuți ai conceput-o pentru a obține un avantaj juridic. Poți să ai contractul, semnătura, ștampila, expertiza, interpretarea sofisticată și chiar curajul de a explica tuturor că „nu există nicio interdicție expresă”; dacă însă mecanismul juridic a fost construit cu scopul de a înșela legea și de a obține prin aparență ceea ce legea nu permite în realitate, atunci tocmai aici își găsește rostul vechea maximă latină.

„Fraus omnia corrumpit” nu este, prin urmare, o invitație la anarhie juridică și nici o formulă prin care orice adversar incomod poate fi declarat fraudator. Este, dimpotrivă, o avertizare adresată chiar dreptului: să nu devină atât de îndrăgostit de propria sa formă încât să nu mai recunoască frauda atunci când aceasta vine îmbrăcată în hainele impecabile ale legalității.

Pentru că adevărata victorie a fraudei nu este aceea de a încălca legea, ci aceea de a convinge legea să-i protejeze rezultatul.

Iar în ziua în care frauda va putea spune fără teamă „am fost suficient de abil încât să folosesc dreptul împotriva dreptului”, atunci problema nu va mai fi doar a celui care a fraudat, ci a sistemului care i-a oferit protecție.

De aceea, după aproape două milenii de transformări juridice, coduri, constituții, tratate, instanțe, doctrine și armate de specialiști care au reușit să transforme uneori o propoziție simplă într-un tratat de trei sute de pagini, vechea maximă încă își permite luxul de a spune totul în trei cuvinte: „Fraus Omnia Corrumpit”

Iar dacă vrem să o traducem în limba vremurilor noastre, fără latinisme și fără perdea, ea ar suna cam așa: Nu te ajută legea să profiți de faptul că ai păcălit-o.

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu