RCA – Republica Căutătorilor de Accidente

Cum a ajuns Dreptul Asigurărilor să fie terenul de vânătoare al comercianților de despăgubiri?

Există domenii ale dreptului care inspiră respect. Dreptul constituțional, dreptul penal, dreptul administrativ. Și există Dreptul Asigurărilor RCA, această junglă legislativă în care articolele de lege se înmulțesc precum iepurii, Normele ASF răsar ca ciupercile după ploaie, iar în urma fiecărui accident apare, aproape miraculos, câte un specialist dispus să „ajute” victima să-și obțină drepturile.

În teorie, RCA-ul reprezintă una dintre cele mai civilizate invenții juridice ale societății moderne. Dacă produci un prejudiciu, există un mecanism prin care victima este despăgubită rapid și echitabil. Simplu, logic, eficient.

În practică, însă, sistemul pare uneori construit după regulile unui spectacol de improvizație. Legislatorul modifică, ASF clarifică, instanțele interpretează, companiile contestă, iar cetățeanul încearcă să înțeleagă dacă este victimă, asigurat, păgubit, creditor al despăgubirii sau doar un spectator cu ghinion.

Între toate aceste personaje și-a făcut apariția o specie aparte: vânătorul de cazuri/hoitarul.

Nu este avocat în sensul clasic al cuvântului. Nu este nici expert tehnic. Nu este nici asigurător. Este o creatură juridico-comercială adaptată perfect ecosistemului RCA. El apare repede, vorbește convingător și știe exact unde se află victima, chiar înainte de a afla familia de decesul acesteia.

Legenda spune că unii pot simți un accident de la kilometri distanță. Alții par să primească informația înainte ca poliția să finalizeze procesul-verbal. În orice caz, viteza cu care ajung la locul faptei ar trebui studiată de cercetătorii în fizica particulelor.

Mesajul este mereu același: „Nu vă faceți griji, ne ocupăm noi de tot.” Iar acel „tot” este un univers fascinant. Contracte de cesiune, mandate, evaluări, negocieri, expertize, contestații, litigii și procente. Multe procente. Și mulți, foarte mulți bani. Pentru ei, nu pentru victime.

Desigur, existența unor profesioniști care asistă persoanele prejudiciate este legitimă și necesară. Problema începe atunci când interesul pentru drepturile victimei devine mai mic decât interesul pentru valoarea facturii finale.

Astfel, accidentul rutier riscă să se transforme dintr-un eveniment nefericit într-o oportunitate economică pentru o întreagă industrie paralelă.

Dar adevăratul spectacol începe atunci când în ecuație nu mai intră doar tabla îndoită, bara spartă sau farul fisurat, ci omul. Pentru că, dincolo de daunele materiale, există victime. Există răni. Există recuperări medicale care durează luni sau ani. Există familii care își schimbă complet cursul vieții după câteva secunde de neatenție pe șosea.

Și, inevitabil, există daunele morale. Acea categorie juridică menită să compenseze ceea ce nu poate fi reparat în bani, dar care trebuie totuși evaluat în bani. Suferința, durerea, trauma, pierderea.

În teorie, este una dintre cele mai delicate și mai umane instituții ale răspunderii civile. În practică, uneori, o adevărată bursă a emoțiilor.

Brusc, după producerea accidentului, apar specialiști ai durerii care cuantifică suferința cu o precizie contabilă impresionantă. Există experți ai traumelor care par să cunoască valoarea unei lacrimi, prețul unei nopți nedormite și cursul de schimb al suferinței psihice.

Dacă în zona daunelor materiale se negociază costul unei aripi de autoturism, în zona daunelor morale se negociază prețul unei tragedii. Iar aici cinismul poate atinge niveluri greu de imaginat.

Familii aflate în doliu sunt abordate înainte să termine înmormântarea. Persoanele grav rănite primesc promisiuni de milioane înainte să își recapete mobilitatea. Oameni aflați în cea mai vulnerabilă perioadă a existenței lor sunt transformați, peste noapte, în dosare cu potențial financiar.

Și, din nou, discursul este impecabil: „Vrem doar să vă ajutăm să obțineți ceea ce vi se cuvine.”

Uneori este adevărat. Dar, numai uneori, pentru că ceea ce, cu adevărat, urmărește hoitarul este ceea ce urmează să se cuvină altcuiva din despăgubire… cam 30%, la „bleck-uț”, ca așa-i drăguț.

Desigur, nimeni nu contestă dreptul victimelor de a primi despăgubiri juste și integrale. Dimpotrivă. Problema apare atunci când drama umană devine materie primă pentru o industrie care începe să privească tragedia prin prisma procentelor și a onorariilor de succes.

În acel moment, victima riscă să fie victimizată a doua oară. Mai întâi de accident. Apoi de piața construită în jurul accidentului.

Legislația RCA, de altfel, pare să ofere combustibil suficient pentru această dezvoltare. Fiecare modificare legislativă promite simplificare și produce explicații suplimentare. Fiecare normă urmărește predictibilitatea și generează noi interpretări. Fiecare reformă vine să rezolve problemele vechi și reușește, cu admirabilă consecvență, să creeze altele noi.

Rezultatul este un paradox juridic românesc: cu cât regulile devin mai numeroase, cu atât victima înțelege mai puțin.

În acest decor absurd, asigurătorii RCA vorbesc despre fraude și costuri excesive. Păgubiții vorbesc despre întârzieri și despăgubiri insuficiente. Intermediarii vorbesc despre dreptate. Instanțele vorbesc prin hotărâri. Iar șoferii vorbesc despre prețul poliței, singurul aspect pe care îl înțeleg fără interpretări doctrinare.

Și poate aici se află adevărata dramă a Dreptului Asigurărilor RCA.

Un mecanism creat pentru protecția victimei a devenit un câmp de bătălie între interese economice concurente. În jurul fiecărei daune gravitează asigurători, service-uri, experți, recuperatori, cesionari, consultanți și litigatori. În jurul fiecărei tragedii gravitează negociatori ai suferinței, comercianți ai speranței și evaluatori ai durerii.

Uneori pare că singurul participant care nu profită de pe urma accidentului este chiar cel care a suferit prejudiciul.

Între timp, legiuitorul privește scena și promite noi reforme.

Asigurătorii pregătesc noi apărări. Iar hoitarii își pregătesc noi contracte și își verifică telefoanele non-stop și au oameni angajați să privească, non-stop, la televiziunile de știri, poate mai apare un caz baban…

Pentru că nu se știe niciodată unde va apărea următoarea tragedie sau următorul dosar.

Pentru că, în Republica RCA, accidentul nu este întotdeauna sfârșitul unei povești, ci, mai curând, începutul unei afaceri.

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu