Trei avocați și un birt – cronica unei profesii între tejghea, termen și temei de drept

În orice oraș există instituții oficiale și instituții neoficiale. Primele funcționează în clădiri sobre, au program de lucru, ștampile, registre și reguli. Celelalte funcționează după un regulament nescris, dar respectat cu sfințenie de participanții la viața publică. Printre acestea din urmă se numără și barul/birtul din mijlocul orașului, acel loc providențial în care se rezolvă politica mondială, se reformează economia națională, se stabilesc loturile echipelor de fotbal și, mai nou, se oferă consultații juridice complete, gratuite și definitive.

Acolo își desfășoară activitatea primul personaj al acestei povești, avocatul de birt, o apariție pitorească și mereu vigilentă, care nu pare să caute clienți, dar care, în mod remarcabil, se află întotdeauna la masa potrivită atunci când cineva rostește cuvintele magice: „Am un proces”. Din acel moment, întregul său organism profesional intră într-o stare de alertă superioară. Cafeaua este lăsată deoparte, conversația cu vecinii de masă încetează brusc, iar atenția sa se concentrează asupra potențialului justițiabil cu aceeași precizie cu care un vultur urmărește o pradă aflată la mare distanță.

În doar câteva minute află cine este reclamantul, cine este pârâtul, cine a moștenit terenul, cine a ridicat gardul pe locul nepotrivit, cine a semnat contractul și cine l-a încălcat. După alte câteva minute, oferă deja soluții pentru toate problemele expuse, formulează concluzii categorice și stabilește cu o siguranță impresionantă ce va decide instanța, de parcă hotărârea ar fi fost deja redactată și parafată. Pentru acest tip de avocat, legea reprezintă mai degrabă un decor decât un instrument, iar studiul dosarului este deseori înlocuit de o încredere neclintită în propria intuiție și în acea formulă misterioasă, repetată obsesiv, potrivit căreia „știe el cum merg lucrurile”.

Îl vezi distribuind cărți de vizită cu generozitatea unui candidat aflat în plină campanie electorală și lăsând impresia că birtul însuși funcționează ca o extensie neoficială a cabinetului său. Despre jurisprudență vorbește rar, despre doctrină aproape deloc, însă despre relații, influențe, cunoștințe și mecanisme ascunse ale sistemului poate vorbi ore întregi, fără să obosească și fără să observe că, în tot acest timp, legea a rămas undeva pe fundal, ca o rudă îndepărtată pe care toată lumea o salută din politețe, dar pe care nimeni nu o invită cu adevărat la masă.

Totuși, dacă avocatul de birt reprezintă folclorul profesiei, adevărata performanță economică aparține unei alte categorii, infinit mai rafinate și mai profitabile: avocatul plătit la termen. Acesta nu este interesat de clientul ocazional și nici de succesul rapid al unei cauze. El privește dosarul cu răbdarea unui investitor pe termen lung, înțelegând că o speță rezolvată repede este o oportunitate pierdută, în timp ce o speță prelungită cu măiestrie poate deveni o sursă constantă de venit și stabilitate financiară.

Pentru avocatul plătit la termen, procesul nu reprezintă o problemă care trebuie rezolvată, ci un organism viu care trebuie menținut în existență cât mai mult posibil. Fiecare amânare capătă valoarea unei investiții, fiecare expertiză suplimentară este privită cu satisfacție, fiecare înscris depus în ultimul moment și fiecare cerere accesorie dobândesc importanța unor piese esențiale într-un mecanism construit să funcționeze ani la rând. Clientul începe procesul cu speranța unei soluții și sfârșește prin a urmări calendarul termenelor de judecată cu aceeași familiaritate cu care își urmărește aniversările sau sărbătorile legale.

Întrebările sale sunt mereu aceleași. „Cât mai durează?” „Când se termină?” „Suntem aproape de final?” Iar răspunsurile primite sunt formulate într-un limbaj atât de prudent, de sofisticat și de încărcat cu explicații procedurale, încât omul ajunge să creadă că propriul dosar a devenit un experiment juridic fără precedent în istoria dreptului universal.

După câțiva ani de procese, expertize, excepții, completări și amânări, disputa inițială, poate una banală și perfect rezolvabilă, ajunge să semene cu o epopee administrativă care traversează mandate guvernamentale, cicluri electorale și schimbări legislative fără să dea vreun semn că s-ar apropia de sfârșit.

Desigur, nimeni nu poate ignora faptul că există situații în care sistemul însuși este lent, iar complexitatea unor cauze justifică durate considerabile. Însă există și acei virtuozi ai tergiversării care reușesc performanța rară de a încetini inclusiv ceea ce, în mod normal, ar funcționa rezonabil. Pentru ei, timpul nu este doar o coordonată procedurală, ci o resursă economică, iar fiecare termen suplimentar reprezintă o dovadă că afacerea merge înainte.

Și totuși, undeva între spectacolul avocatului de birt și ingeniozitatea avocatului de termen continuă să existe și o categorie mai puțin vizibilă, mai puțin zgomotoasă și, paradoxal, mai puțin prezentă în poveștile care circulă prin oraș. Este vorba despre avocatul serios, acel profesionist care încă mai crede că fundamentul meseriei sale se află în studiu, pregătire și respect față de lege.

Acesta are un obicei aproape excentric pentru vremurile noastre: citește. Citește legislația nouă, citește jurisprudența relevantă, citește doctrina, citește dosarele și, spre surprinderea multora, le recitește atunci când consideră că există detalii care merită înțelese mai bine. Într-o epocă în care unii confundă siguranța tonului cu forța argumentului, el continuă să creadă că valoarea unei pledoarii începe cu înțelegerea profundă a cauzei și nu cu talentul de a vorbi tare și convingător.

Nu îl întâlnești prea des la mesele unde se recrutează clienți și nici nu îl auzi promițând victorii garantate. De regulă, prima lui grijă este să explice situația reală, chiar și atunci când adevărul este incomod. Vorbește despre riscuri, despre limitele unei acțiuni, despre punctele slabe ale dosarului și despre șansele efective de succes. Uneori recomandă inițierea procesului, alteori recomandă evitarea lui. Uneori încurajează lupta judiciară, alteori sugerează o înțelegere amiabilă atunci când știe că războiul juridic ar costa mai mult decât obiectul disputei.

Pentru acest avocat, succesul profesional nu se măsoară în numărul termenelor parcurse și nici în durata relației contractuale cu clientul, ci în capacitatea de a identifica cea mai bună soluție juridică posibilă și de a o susține cu argumente solide. El nu transformă dosarul într-o rentă și nici clientul într-un abonament. Nu își bazează strategia pe zvonuri, impresii sau presupuse influențe, ci pe analiza faptelor și pe forța dreptului.

Poate că nu este cel mai cunoscut personaj din oraș și nici cel mai prezent în cercurile unde se discută despre procese înainte ca acestea să existe. Poate că nu impresionează prin povești spectaculoase și nici prin promisiuni grandioase. Însă atunci când zgomotul se stinge, când mesele se golesc, când teoriile dispar și când dosarul ajunge în fața instanței, diferența dintre cele trei categorii începe să se vadă cu claritate.

Pentru că între avocatul care își caută clienții la tejghea, avocatul care își prelungește cauzele la infinit și avocatul care își petrece serile studiind legea există aceeași diferență care există între cel care urmărește oportunitatea, cel care urmărește profitul și cel care urmărește excelența profesională. Primul caută captura, al doilea caută câștigul, iar al treilea încearcă, pur și simplu, să își facă meseria cât mai bine.

Iar dacă există o concluzie amară a vremurilor noastre, aceasta nu este că avocatul de birt sau avocatul de termen continuă să existe. Ei au existat întotdeauna și vor exista probabil cât timp vor exista procese și oameni dispuși să creadă în scurtături.

Adevărata ironie este că, într-o profesie construită pe cunoașterea legii, cea mai rară apariție a ajuns să fie avocatul care își respectă profesia, clientul și conștiința profesională în aceeași măsură.

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu