Republica Absurdistan — manual de supraviețuire într-o realitate care și-a pierdut mințile

Există țări în care lucrurile merg prost. Și există țări în care lucrurile merg atât de prost, încât prostul ajunge să fie declarat standard de calitate. Bun venit în Absurdistan – locul unde logica este nu mai există, competența este suspectă, iar bunul-simț…o specie pe cale de dispariție, protejată doar pe hârtie, într-un sertar prăfuit al vreunui minister inutil.

Există locuri în lume unde realitatea e complicată. Și există Absurdistanul – acel spațiu privilegiat în care realitatea nu mai e nici măcar complicată, ci pur și simplu opțională. Aici, logica nu a fost învinsă. A fost concediată disciplinar, pentru ”atitudine necorespunzătoare” și înlocuită cu o combinație letală de improvizație, tupeu și amnezie colectivă.

Dar, Absurdistanul nu este o țară. Este o stare de spirit. O formă de organizare a haosului în care nimic nu funcționează, dar totul merge înainte. Ca un motor fără ulei, dar plin de explicații.

Aici, orice problemă serioasă este tratată cu maximă responsabilitate: se formează o comisie. Comisia formează un grup de lucru. Grupul de lucru redactează un raport. Raportul este pus în dezbatere publică. Dezbaterea publică este ignorată. Și, în final, nu se întâmplă absolut nimic — dar cu o eficiență birocratică demnă de studiu.

În Absurdistan, instituțiile nu există pentru a rezolva probleme, ci pentru a le administra până când devin irelevante sau uitate. Orice criză este tratată după același protocol riguros: negare, minimalizare, pase de responsabilitate și, în final, o conferință de presă în care nimeni nu răspunde la nimic, dar toată lumea pare mulțumită că ”s-au făcut pași importanți”.

Pași spre ce? Nimeni nu știe. Dar pașii există, și asta contează.

Funcționarul public din Absurdistan este o specie fascinantă. Nu este nici rău, nici bun – el este imun. Imun la logică, la presiune, la urgență. El trăiește într-un univers paralel în care timpul curge altfel: o zi pentru tine înseamnă trei luni pentru el, iar o problemă urgentă este doar o oportunitate excelentă de a cere încă un document. De preferat unul care nu există sau care trebuie obținut de la un alt birou, la fel de inutil.

Birocrația nu este un defect al sistemului. Este sistemul. Este coloana vertebrală a Absurdistanului, scheletul pe care se agață toate celelalte disfuncționalități. Este mecanismul perfect prin care responsabilitatea este diluată până la dispariție. Pentru că, în final, dacă toți sunt responsabili, nimeni nu este vinovat.

Politicienii ? Ei sunt poeții acestui dezastru organizat. Fiecare discurs este o operă de ficțiune. Fiecare promisiune – o metaforă. Ei nu mint, Doamne Ferește! Ei doar creează realități alternative, mai optimiste, mai digerabile, mai… inexistente.

În campanie, Absurdistanul devine o superputere. Se construiesc spitale în PowerPoint, autostrăzi în randări 3D și reforme în propoziții condiționale. După alegeri, totul revine la normal: machetele dispar, iar realitatea – aceeași, obosită și ignorată – rămâne să se descurce singură.

Dar adevărata forță a Absurdistanului nu stă în conducători. Stă în cetățeni. În acea masă amorfă, obosită, ironic lucidă și complet resemnată. Cetățeanul absurdistanez este un paradox ambulant: știe că lucrurile merg prost, dar a învățat să funcționeze în acest prost. S-a adaptat. A devenit expert în ocolirea sistemului, în găsirea scurtăturilor, în negocierea permanentă cu anormalul.

El nu mai întreabă “de ce?”. Întrebarea asta consumă prea mult. Întreabă “pe cine trebuie să cunosc?” sau ”cât mai durează?”. Este o formă superioară de supraviețuire: nu înțelegi sistemul, dar înveți să nu te lași strivit de el.

Invațământul primar, în acest peisaj dezolant, joacă un rol esențial: produce conformitate. Nu gândire, nu curaj, nu spirit critic – Doamne Ferește…din nou ! – ci adaptare. Elevii sunt învățați să reproducă, nu să înțeleagă. Să memoreze, nu să chestioneze. Pentru că un om care pune întrebări este periculos. Un om care gândește este instabil. Un om care vede absurdul… devine incomod.

Educația superioară a devenit un experiment continuu. Studenții învață pentru examene, nu pentru viață. Profesorii predau materie, nu gândire. Iar sistemul produce generații întregi de absolvenți care știu totul despre nimic și nimic despre tot. Dar nu-i nimic – ei, înșiși, vor deveni, la rândul lor, experți în “a se descurca”.

Iar Absurdistanul nu tolerează incomodul. Îl izolează, îl ironizează sau îl împinge, încet dar sigur, spre margine. Pentru că sistemul nu are nevoie de oameni care îl contestă. Are nevoie de oameni care îl perpetuează.

Mass-media ? Un partener de nădejde. Nu informează – întreține. Nu clarifică – amplifică. Nu investighează – sugerează. Este o industrie a senzației în care adevărul este doar un ingredient opțional, adăugat rar și cu zgârcenie, ca să nu strice gustul general.

În Absurdistan, scandalul este monedă curentă. Dar niciun scandal nu durează suficient cât să producă schimbare. Totul este ciclic: indignare, explozie, uitare. O societate întreagă trăiește într-un perpetuu ”breaking news” care nu duce nicăieri.

Și totuși, piesa de rezistență rămâne moralitatea elastică. Aici, principiile sunt flexibile. Extrem de flexibile. Condamni corupția…până când îți rezolvă cineva o problemă. Critici sistemul…până când faci parte din si beneficiezi de el. Ceri meritocrație…dar “pentru tine se poate face o excepție”.

Această dublă măsură nu este o abatere. Este regula.

Absurdistanul nu este menținut de câțiva vinovați. Este susținut de milioane de compromisuri mici, zilnice, aparent inofensive. Fiecare ’lasă că merge și așa” este o cărămidă. Fiecare tăcere, fiecare acceptare, fiecare ridicare din umeri — toate construiesc acest edificiu grotesc, dar stabil.

Pentru că, în mod paradoxal, Absurdistanul funcționează. Prost, ineficient, frustrant – dar funcționează. Exact atât cât să nu se prăbușească. Exact atât cât să te țină prins în el.

Iar cei care încearcă să-l schimbe descoperă rapid adevărul suprem: Absurdistanul nu se apără prin forță. Se apără prin inerție. Prin oboseala celor care luptă și comoditatea celor care privesc.

Și, poate cel mai periculos dintre toate, prin umor. Pentru că, la un moment dat, nu mai râzi de absurd.

Râzi cu el.

Iar atunci, jocul este pierdut !

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu