Prezumția de (ne)vinovăție — basmul juridic pe care îl credem doar când ne convine

În teorie, trăim într-o lume civilizată. Una în care omul este nevinovat până la proba contrarie. O lume în care dreptatea nu se face cu urlete, cu share-uri și cu verdictul dat la colțul internetului. O lume în care există ceva numit “prezumția de nevinovăție”. Frumos, elegant, aproape poetic. Un fel de unicorn juridic: toată lumea a auzit de el, dar nimeni nu l-a văzut cu adevărat în viața de zi cu zi.

Pentru că, în practică, lucrurile sunt mult mai simple. Ești vinovat. Automat. Instant. Fără apel. Fără avocat. Fără dovezi. Este suficient să apară numele tău într-un titlu vag, într-o știre ”pe surse” sau într-un videoclip filmat tremurat, dintr-un unghi dubios. Restul vine de la sine: verdictul public, executat cu o eficiență pe care justiția reală nu a cunoscut-o niciodată.

Bine ați venit în tribunalul suprem: Opinia Publică. Aici nu există judecători — doar jurați isterici. Nu există probe – doar impresii. Nu există proceduri – doar reacții. Și, mai ales, nu există îndoială. Îndoiala e pentru slabi. Pentru naivi. Pentru acei indivizi demodați care încă mai cred că adevărul se stabilește în instanță, nu în secțiunea de comentarii.

În această nouă ordine morală, prezumția de nevinovăție a fost înlocuită cu un principiu mult mai eficient: ”prezumția de vinovăție cu executare rapidă”. Ai fost acuzat? Felicitări, cariera ta e pe butuci. Prietenii devin brusc ocupați. Cunoștințele nu te mai recunosc. Iar cei care ieri te lăudau azi îți explică, cu un aer grav, că ”nu iese fum fără foc”. Desigur, focul nu există – dar cine mai are timp pentru detalii?

Mass-media contribuie cu un entuziasm homeric la acest spectacol. Nu pentru că ar fi rău intenționată – nu, ar fi nedrept să spunem asta. Ci pentru că adevărul e plictisitor, iar nuanțele nu fac audiență. În schimb, suspiciunea vinde. Ambiguitatea vinde. Titlurile care sugerează fără să spună explicit sunt adevărate opere de artă: suficient de vagi cât să te protejeze legal, suficient de toxice cât să distrugă reputații.

Și apoi vine publicul. Ah, muică, publicul! Acest organism colectiv, mereu flămând de scandal, mereu pregătit să arunce prima piatră – de preferat în direct. Este același public care cere justiție, dar nu are răbdare pentru ea. Care vrea adevăr, dar se mulțumește cu zvonuri. Care condamnă linșajul…participând activ la el.

Ironia supremă? Aceiași oameni care astăzi cer capul altuia pe tavă vor invoca mâine prezumția de nevinovăție cu o sinceritate dezarmantă – dar numai atunci când ei sau cineva apropiat ajung în vizor. Atunci, brusc, descoperim complexitatea, contextul, necesitatea probelor. Atunci devenim brusc juriști, moraliști și apărători ai drepturilor fundamentale. Până atunci? Spectatori entuziaști la execuții simbolice.

Justiția reală, între timp, își vede de treabă. Lentă, imperfectă, dar – culmea – uneori, bazată pe dovezi. Doar că, până când ajunge ea la un verdict, opinia publică a terminat deja procesul, apelul și recursul. Și, de cele mai multe ori, a trecut mai departe, în căutarea următoarei victime.

Pentru că, în fond, despre asta este vorba: nu despre adevăr, nu despre dreptate, ci despre consum. Consum de indignare, de scandal, de emoție ieftină. Prezumția de nevinovăție nu a murit – a fost doar scoasă din uz, ca un aparat vechi, prea lent pentru ritmul isteric al vremurilor noastre.

Și totuși, undeva, într-un colț uitat de lume, ideea încă există. Fragilă, ridiculizată, dar încă vie. Pentru că, în mod paradoxal, este unul dintre puținele lucruri care ne separă de haos. Fără ea, nu mai putem avea justiție – avem doar mulțimi. Nu mai avem adevăr – avem doar percepții. Nu mai avem drepturi – avem doar favoruri temporare.

Dar, desigur, toate acestea sunt detalii. Important este că avem un verdict rapid și o opinie fermă.

Chiar dacă n-avem nici cea mai mică idee despre ce vorbim !

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu