Revoluție fără coroană — cum am schimbat un dictator cu o improvizație

Există momente în istorie în care o națiune are în față o alegere reală. Nu una mimată, nu una cosmetizată, nu una ambalată în lozinci. O alegere care poate schimba nu doar conducerea, ci direcția. Decembrie 1989 a fost un astfel de moment. Am ieșit în stradă, am strigat, am murit, am învins. Și apoi…am improvizat.

Pentru că, dincolo de entuziasm, de sânge și de promisiuni, întrebarea esențială nu a fost pusă cu adevărat: “Ce fel de stat vrem să fim ?”. Nu cine conduce mâine. Nu cine preia puterea. Ci cum arată arhitectura puterii pe termen lung. Iar aici, în loc de claritate, am avut reflexe. Și frică. Și grabă.

Republica a venit aproape de la sine, ca un reflex birocratic. Ca o prelungire logică a unei mentalități care nu știa să funcționeze altfel decât în jurul unui centru politic puternic. Am schimbat omul, dar am păstrat mecanismul. Am înlocuit portretul de pe perete, dar nu și cuiul.

Monarhia? A fost tratată ca o fantomă incomodă. Ca un capitol închis. Ca un lux inutil într-o țară ocupată cu supraviețuirea. Dar dacă, în loc să o ignorăm, am fi privit-o lucid? Nu ca nostalgie, nu ca poveste, ci ca instituție?

Pentru că, dincolo de simboluri și coroane, monarhia constituțională vine cu ceva ce republicile noastre fragile ratează constant: separarea reală între stat și putere. Monarhia nu este un panaceu. Nu rezolvă corupția prin magie. Nu garantează competență universală. Într-o monarhie funcțională, șeful statului nu este produsul unui partid, nu datorează funcția unor campanii, nu își negociază autoritatea în culise. Este acolo tocmai pentru că nu trebuie să câștige nimic.

Într-o republică precum cea născută în 1989, președintele este, inevitabil, un actor politic. Vine dintr-un partid, cu un partid, pentru un partid. Chiar și când promite neutralitate, poartă cu el datoriile trecutului. Iar ”arbitrul” devine, discret, jucător.

Monarhia, în schimb, oferă un paradox util: un lider fără miză electorală. Fără nevoie de popularitate imediată. Fără tentația de a împărți societatea în ”ai mei” și “ai lor”. Un reper stabil într-un sistem instabil. Nu perfect, dar constant.

Dar noi nu am vrut constanță. Am vrut control. Sau, mai corect spus, unii au vrut control. Pentru că o republică tânără, fără reflexe democratice solide, este teren fertil pentru acaparare. Este maleabilă. Ajustabilă. Reinterpretabilă.

Și exact asta am obținut: o republică în care funcțiile se negociază, instituțiile se aliniază, iar regulile se adaptează. O republică în care ”echilibrul puterilor” este mai degrabă o intenție decât o realitate. În care crizele nu sunt excepții, ci instrumente.

Ni s-a spus: ”Monarhia e depășită.” Ah, da? Tocmai cele mai stabile democrații europene funcționează pe acest model. Că monarhi nu mai are loc în lumea modernă. Interesant argument, mai ales când unele dintre cele mai stabile și prospere democrații europene funcționează exact pe acest model. Se pare că ”depășit” nu înseamnă întotdeauna ”ineficient”. Uneori înseamnă doar ”incomod” pentru cine vrea puterea întreagă.

Monarhia nu rezolvă corupția prin magie. Nu garantează competență universală. Dar oferă ceva ce republicile improvizate nu au: separarea simbolică și practică între stat și jocul politic zilnic.

În 1989, am avut ocazia să alegem un sistem care să ne protejeze de noi înșine. De excesele puterii. De tentația controlului total. În schimb, am ales un sistem care putea fi modelat rapid. Și, în timp, capturat.

Nu a fost neapărat o greșeală conștientă. A fost, mai degrabă, o lipsă de curaj. Curajul de a rupe cu totul trecutul, nu doar de a-l redecora. Curajul de a accepta că stabilitatea nu vine din concentrarea puterii, ci din limitarea ei.

Astăzi, după ani de tranziție prelungită, de conflicte instituționale și de reforme începute și neterminate, întrebarea rămâne. Poate mai clară ca niciodată: vrem un stat care aparține tuturor sau un sistem în care puterea se redistribuie ciclic între aceiași actori?

Pentru că, în final, diferența dintre monarhie și republică, în contextul nostru, nu este una de decor. Este una de structură. Între un stat care stă deasupra jocului politic și unul care este prins în el.

Iar în 1989, în zgomotul libertății recâștigate, această diferență s-a pierdut. Nu pentru că nu conta. Ci pentru că nu am avut răbdarea — sau interesul — să o înțelegem.

Diferența dintre monarhie și republică nu e decorativă. E structurală. Noi am ales decorul.

Și uite așa am rămas cu o republică care încă învață ce ar fi trebuit să știe de la început: că puterea, odată lăsată fără contraponderi reale, nu se reformează. Se extinde.

Iar puterea și-a pus singură coroana. Fără responsabilitate. Și astfel, spectatori al propriei noastre istorii, am aplaudat fără să ne dăm seama.Av.: BARON RADU Marian-Valeriu

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu