Când statul devine proprietate privată — boala care se numește amestecul puterilor în stat

Într-o lume în care informația circulă cu viteza luminii și în care deciziile luate într-o clipă pot schimba cursul istoriei, ne aflăm în fața unei provocări fundamentale: cum ne asigurăm că puterea nu corupe? Răspunsul la această întrebare se află în structura de bază a oricărei democrații funcționale: separarea puterilor în stat.

Există o iluzie comodă, aproape reconfortantă: că statul este acolo, solid, neutru, de neclintit, funcționând în interesul cetățeanului. O clădire mare, cu instituții serioase, în care lucrurile merg „cum trebuie”. În realitate, însă, în multe locuri, statul nu mai este o instituție – este o pradă. Iar cei care ar trebui să-l administreze au început, discret și metodic, să-l revendice ca pe o proprietate personală.

Conceptul de separare a puterilor în stat, formulat inițial de filozoful iluminist Montesquieu, este baza pe care se clădesc democrațiile moderne. Acesta prevede divizarea puterii în trei ramuri distincte: executivă, legislativă și judecătorească. Această separație nu este un principiu abstract, ci o necesitate reală, esențială pentru funcționarea sănătoasă a oricărei societăți. Însă, în multe state, acest principiu sacrosanct este adesea neglijat, subminat de interesele personale și politice.

Există, însă, o boală lentă care nu se vede la prima privire, dar care devorează instituțiile. Boala are un nume tehnic și plictisitor: amestecul puterilor în stat. Dar efectele ei sunt orice, numai plictisitoare nu. Sunt vizibile, apăsătoare și, mai ales, periculoase. Pentru că nu vorbim despre o simplă disfuncție administrativă, ci despre o strategie bine exersată: capturarea statului bucată cu bucată, până când nu mai rămâne nimic de capturat – pentru că totul aparține, deja, ”cui trebuie”.

În teorie, soluția e simplă și veche de când democrația: puterea trebuie împărțită. Legislativul face legi, executivul le aplică, iar justiția veghează ca nimeni să nu le încalce. Trei puteri, trei roluri, trei gardieni care se supraveghează reciproc. În practică ? Trei instituții care, în loc să se controleze, ajung să-și facă cu ochiul complice peste masă.

Nu este o eroare de sistem – este o strategie. Se face pas cu pas: azi o numire în justiție, mâine o ordonanță care ocolește parlamentul, poimâine o agenție de control golită de resurse și curaj. Și, încet-încet, statul încetează să mai fie un cadru neutru pentru viața cetățeanului și devine proprietatea unuia sau a unui cerc. În loc să servească interesul public, instituțiile devin instrumente de favorizare, protecție și impunitate.

Nu e vorba de teorii complicate. Separarea puterilor în stat este scutul elementar care împiedică transformarea puterii în abuz. Dacă legiuitorul, executivul și justiția nu sunt trei cercuri care se verifică reciproc, ci o horă unde toți dansează pe aceeași melodie politică, libertatea nu dispare în mod spectaculos – ea se evaporă, tăcut, prin proceduri, numiri și amânări.

Și, fără să ne dăm seama, statul încetează să mai fie arbitru și devine jucător. Nu mai stabilește reguli – le adaptează. Nu mai sancționează abuzuri – le redistribuie. Nu mai protejează cetățeanul – îl invită să se descurce.

Semnele bolii sunt clare și evidente: instanțe transformate în tribune pentru decizii politice, parlamente care votează cu ochii închiși proiecte scrise la secret în birourile guvernamentale, executivul care rulează prin ordonanțe ceea ce nu poate obține pe căi normale. Instituții menite să controleze – procuratura, curțile de conturi, agențiile anticorupție – sunt diminuate prin subfinanțare, prin numiri politizate sau prin crearea intenționată a haosului legal care le paralizează.

Să nu ne păcălim: nu vorbim de eficientizarea guvernării. Vorbim de subjugare. Miturile folosite ca pretexte sunt aceleași: ”unitate pentru rezultate”, ”răspuns rapid în criză” și, mai nou, ”stabilitate”. Dar stabilitatea construită pe tăcerea opoziției și pe slăbirea controlului democratic se numește altfel – monopol al puterii. E o stabilitate care te ține pe loc, nu care te protejează.

Ni se spune, desigur, că toate acestea sunt pentru ”eficiență”. Pentru ”continuitate”. Pentru “interesul general”. Traducerea liberă sună cam așa: mai puține întrebări, mai puține obstacole, mai multă putere concentrată. Pentru că, nu-i așa, democrația e incomodă. Lentă. Gălăgioasă. Plină de oameni care întreabă ”de ce?”. Mult mai simplu e fără.

Dar stabilitatea fără control nu e stabilitate. E liniștea suspectă dintr-o cameră în care nimeni nu mai are voie să vorbească.

Cine câștigă din asta ? Cei care ajung să facă din stat o firmă personală sau de partid. Cine pierde ?

Toți ceilalți: cetățeni, antreprenori, minorități, jurnaliști, funcționari corecți. Pierderea se măsoară în procese decizionale netransparente, în favoritisme de contracte publice, în legi croite pentru protecția unor interese private. Și cel mai dureros – în pierderea încrederii: când instituțiile devin instrumente, nimeni nu le mai crede.

Dar cea mai mare pierdere nu se vede în cifre sau statistici. Se vede în neîncredere. În acel moment în care oamenii nu mai cred că instituțiile sunt corecte. Când legea devine negociabilă, iar dreptatea – opțională. Atunci statul nu mai este al tuturor. Este al cuiva.

Rețeta pentru revenirea la normal nu e secretă, dar cere voință și curaj civic. Judecători numiți transparent, pe criterii profesionale și nu pe relații de clientelă; parlament activ și vigilent, cu comisii care verifică în forță guvernul; limitarea abuzurilor executive – ordonanțele să nu devină normă; instituții de control independente și bine finanțate; presă liberă care să expună mecanismele de capturare; cetățeni informați care cer rezultate de la cei pe care i-au ales.

Acțiunile nu sunt doar tehnice. Sunt politice și morale: respingerea normalizării amestecului puterilor, nu doar în vorbe, ci prin protest civic organizat, prin vot informat, prin suport pentru organizații care apără statul de drept. Structurile pot fi reconstruitate doar dacă societatea nu acceptă pasiv degradarea lor.

Nu vă lăsați păcăliți de cosmetizări și argumente elegante de tip ”optimizam procesul decizional”. Adevăratul proces democratic nu se optimizează prin suprimarea controalelor. Democrația nu e o linie de producție eficientă – e un mod imperfect, zgomotos și lent de a împărți puterea, astfel încât niciunul dintre cei implicați să nu devină stapân.

Să nu ne amăgim: democrația nu e eficientă. Nu e elegantă. Nu e rapidă. Este, în schimb, singurul sistem care presupune că nimeni nu trebuie să aibă prea multă putere. Iar când acest principiu dispare, nu rămâne un stat mai puternic – rămâne doar un proprietar mai confortabil.

Așa că întrebarea nu este dacă statul poate deveni proprietate privată. Istoria ne arată că poate. Întrebarea reală este: cine îl lasă?

Pentru că, de fiecare dată când ridicăm din umeri, mai cedăm o cameră din această casă comună. Iar într-o zi, s-ar putea să descoperim că nu mai avem nici măcar cheia de la ușă.

Separarea puterilor în stat nu e un capriciu juridic – e pragul de supraviețuire al libertății. Când acel prag e trecut, revenirea e dificilă și costisitoare, iar democrația devine doar o simplă expresie pe hârtie !

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu