Roba – costumul solemn al haosului juridic

Există profesii care impresionează prin bani. Altele prin uniformă. Avocatul impresionează printr-o pelerină neagră care reușește performanța rară de a inspira simultan respect, teamă și ideea clară că ceea ce urmează va dura foarte mult.

Roba avocatului nu este doar un obiect vestimentar. Este decor instituțional. Este armură psihologică. Este costumul oficial al omului care poate transforma o propoziție simplă într-o pledoarie de trei ore și două amânări.

Înainte să vorbească despre lege, roba vorbește în locul avocatului. Îl face mai solemn. Mai grav. Mai incompatibil cu exprimările scurte.

Povestea robei începe încă din Roma antică, unde cetățenii importanți purtau toga – o mantie amplă și complet nepractică, exact cum îi stă bine oricărui simbol al puterii. În Evul Mediu, hainele lungi și întunecate au fost adoptate de clerici, profesori și judecători. Practic, oameni care vorbeau mult, foloseau termeni greu de înțeles și erau convinși că restul lumii trebuie să tacă și să asculte.

Avocatul medieval semăna izbitor cu un călugăr al argumentului: avea texte sacre, formule misterioase și talentul de a face lucrurile simple să pară imposibil de explicat fără patru volume și două expertize.

Forma oficială a robei apare în Britania medievală, unde justiția a fost transformată într-un spectacol ceremonial atât de elaborat încât uneori părea că procesul este doar un pretext pentru costum și protocol. Acolo apar robe standardizate, iar mai târziu și celebrele peruci albe – probabil singurul moment din istorie când oamenii au privit o sală plină de adulți costumați ca în secolul XVII și au decis că exact asta inspiră autoritate.

Roba neagră devine dominantă din motive de sobrietate, disciplină și neutralitate. Sau, mai realist, pentru că nimeni nu merge relaxat la tribunal. Negrul ascunde diferențele sociale și elimină tentația spectacolului personal.

În teorie, roba spune: „Ascultă argumentul, nu avocatul.” În practică, avocatul rămâne foarte prezent sub robă, cu orgoliul lui, cu strategia lui și cu abilitatea aproape artistică de a spune: „depinde”.

Psihologic, roba funcționează impecabil. Clientul devine mai atent. Judecătorul mai protocolar. Avocatul mai teatral. Din momentul în care își pune roba, nu mai merge pe holurile instanței: defilează. Nu mai vorbește: pledează. Nu mai întrerupe: formulează obiecțiuni.

Până și o banală cerere de amânare capătă aerul unui moment istoric. Instanța este, probabil, ultimul mare teatru solemn al societății moderne. Există scenografie, replici, costume și suspans. Fără robă, multe procese ar părea doar certuri administrative între oameni obosiți și nervoși. Cu robă, conflictul capătă dimensiune aproape liturgică.

În Franța roba păstrează eleganța tradiției academice. În Statele Unite sistemul e mai pragmatic și mai puțin ceremonial. America preferă eficiența. Europa preferă ritualul și dosarul cu șină spiritual.

În România roba are și o funcție suplimentară: testează rezistența psihică și termică a avocatului în săli de judecată unde aerul condiționat este tratat ca un privilegiu procedural.

Și totuși, roba a supraviețuit tuturor schimbărilor. Dosarele au devenit PDF-uri. Semnăturile au devenit electronice. Ședințele se mută online. Inteligența artificială redactează contracte.

Dar avocatul încă își pune roba.

Pentru că justiția nu trăiește doar din legi. Trăiește și din ritualuri. Din simboluri. Din iluzia solemnă că, undeva între articole, proceduri și termene de amânare, societatea încă încearcă să găsească dreptatea.

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu