Constituția din 1923 — eleganța unei națiuni care încă știa ce vrea

Există momente rare în istoria unui stat când luciditatea colectivă bate zgomotul intereselor mărunte, iar inteligența politică nu se mai rușinează de sine. Constituția din 1923 este un astfel de moment: o operă de echilibru, ambiție și, da, un dram de orgoliu sănătos.

Într-o epocă în care România abia își cususe teritoriile într-un veșmânt comun, această Constituție nu doar că a ținut materialul laolaltă, dar i-a dat și o formă elegantă.

Să nu ne ferim de cuvinte mari: Constituția din 1923 a fost, pentru vremea ei, un act de modernitate autentică. Nu una mimată, nu una importată cu eticheta încă lipită, ci o modernitate adaptată realităților românești, dar fără complexe provinciale. Într-o Europă care încă își lingea rănile după Marele Război, România își scria, cu o siguranță aproape impertinentă, regulile jocului democratic.

Însă, inevitabil, orice laudă serioasă în spațiul românesc trebuie să conțină și o ironie amară. Cum se face că, în 1923, cu infrastructură precară, analfabetism semnificativ și tensiuni etnice reale, elitele politice au reușit să producă un document coerent, articulat și, pe alocuri, chiar vizionar? Și cum se face că, un secol mai târziu, cu toate instrumentele modernității la dispoziție, ne poticnim adesea în banalități juridice și compromisuri jenante?

Constituția din 1923 a fost, în esență, o declarație de încredere. Încredere în ideea de stat național unitar, în instituțiile democratice și în capacitatea cetățeanului de a participa la viața publică. Introducerea votului universal masculin (un pas uriaș pentru acea vreme), garantarea drepturilor și libertăților cetățenești, separația puterilor în stat – toate acestea nu erau simple formule decorative, ci mecanisme menite să funcționeze.

Sigur, nu a fost o Constituție perfectă. Nicio Constituție nu este. Monarhia constituțională păstra o influență semnificativă, iar echilibrul puterilor nu era întotdeauna ideal. Dar, în mod remarcabil, aceste imperfecțiuni nu anulau ansamblul, ci îl făceau, paradoxal, mai realist. Era o Constituție care înțelegea că politica nu e un laborator steril, ci un teren al negocierii permanente.

Și totuși, să nu idealizăm excesiv. România interbelică nu a fost un paradis democratic. Crizele economice, ascensiunea extremismului, instabilitatea guvernamentală – toate au pus la încercare cadrul constituțional. Dar tocmai aici stă măreția documentului din 1923: nu în faptul că a creat o lume perfectă, ci în faptul că a oferit un cadru suficient de solid încât să reziste, măcar o vreme, imperfecțiunilor umane.

Astăzi, când invocăm Constituția din 1923, o facem adesea cu o nostalgie ușor suspectă. Ne place să spunem că „era mai bine atunci”, fără să ne asumăm responsabilitatea prezentului. Constituția din 1923 nu a fost magică; oamenii care au conceput-o și aplicat-o au fost cei care i-au dat viață. A invoca acel document fără a cultiva același tip de rigoare intelectuală și responsabilitate politică este, în cel mai bun caz, un exercițiu de retorică.

Dar, chiar și așa, Constituția din 1923 rămâne un reper. Un standard. Un memento că România a fost capabilă, la un moment dat, de claritate și ambiție instituțională. Că a știut să privească dincolo de interesele imediate și să construiască pentru viitor.

Constituția din 1923 nu este doar „cea mai bună” sau „cea mai modernă” prin comparație cu altele. Este, mai ales, dovada că modernitatea nu este un accident, ci o alegere. Iar alegerea aceea, făcută acum mai bine de un secol, continuă să ne privească direct, cu o întrebare incomodă:

Noi, astăzi, mai știm ce vrem?

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu