„Sine qua non” – Expresia fără de care nu se mai poate

Unele dictoane/expresii îmbătrânesc simplu și frumos, precum cognacul. Nu se demodează, nu ies din vocabular și, culmea, cu cât trece timpul, cu atât par mai potrivite pentru vremurile pe care le trăim. Una dintre ele este „sine qua non” – trei cuvinte latine care, traduse simplu, înseamnă „fără de care nu se poate”.

Expresia vine din latina juridică medievală și pornește de la formula conditio sine qua non, adică „o condiție fără de care lucrul respectiv nu poate exista sau nu poate fi realizat”. Pe scurt: dacă lipsește acel lucru, tot mecanismul se oprește. E ca pâinea fără făină, ca nunta fără mireasă sau ca o ședință fără cineva care să spună, după două ore de discuții: „Trebuie să revenim asupra subiectului”.

Romanii, care aveau un talent aparte de a pune ordine în lume cu ajutorul cuvintelor, probabil ar fi fost încântați să vadă cât de bine a supraviețuit expresia lor. „Sine qua non” a trecut din cărțile de drept în filosofie, în medicină, în politică, în economie și, mai nou, în limbajul de fiecare zi.

Astăzi auzim că transparența este sine qua non pentru o administrație modernă. Că educația este sine qua non pentru progres. Că seriozitatea este „sine qua non” pentru performanță. Că bunul-simț este „sine qua non” pentru o societate normală.

Foarte frumos.

Problema însă apare atunci când începem să verificăm dacă acele condiții „fără de care nu se poate” chiar sunt respectate.

Pentru un examen, învățătura ar trebui să fie „sine qua non”. Dar uneori pare că este doar un detaliu opțional, undeva între „poate data viitoare” și „lasă că vedem”. Pentru o funcție publică, competența ar trebui să fie sine qua non. Numai că, în anumite împrejurări, ea poate deveni brusc „nice to have”, în timp ce alte calități, mai greu de trecut în CV, se dovedesc miraculos de utile.

În politică, de pildă, adevărul ar trebui să fie „sine qua non”. Doar că adevărul are un mare defect: nu se mulează întotdeauna pe discursul de campanie. Așa că este înlocuit uneori cu promisiunea, iar promisiunea cu explicația, iar explicația cu o altă promisiune. Și uite așa, fără să ne dăm seama, ajungem la o formă foarte modernă de latină: „sine qua promissum” – fără promisiune nu se poate.

În lumea afacerilor, seriozitatea este considerată indispensabilă. Dar și aici lucrurile devin interesante. Un contract trebuie respectat, o factură trebuie plătită, un termen trebuie respectat. Toate acestea sunt condiții sine qua non. În schimb, când vine vorba despre responsabilitate, apar imediat niște excepții foarte creative.

Și poate că aici se află farmecul discret al expresiei: ne amintește că există lucruri care nu pot fi negociate fără să stricăm însăși ideea de normalitate.

Nu poți avea încredere fără sinceritate. Nu poți avea respect fără bun-simț. Nu poți avea performanță fără muncă. Nu poți avea libertate fără responsabilitate.

Acestea sunt, dacă vreți, adevăratele noastre condiții „sine qua non”.

Numai că epoca modernă are o slăbiciune pentru lucrurile negociabile. Am ajuns să negociem aproape orice: timpul, principiile, promisiunile, adevărul și, uneori, chiar propria noastră conștiință. Totul poate fi „discutat”, „reinterpretat”, „adaptat contextului”.

Doar că există un moment în care compromisul devine abandon, iar flexibilitatea devine lipsă de coloană vertebrală.

Poate că tocmai de aceea două cuvinte vechi de secole rămân atât de actuale. „Sine qua non” ne spun, elegant și fără zgomot, că unele lucruri nu sunt accesorii. Sunt fundații.

Iar o fundație poate fi ascunsă sub marmură, sub gresie sau sub un covor frumos colorat. Dar dacă lipsește, casa începe, mai devreme sau mai târziu, să crape.

Așa că, înainte de a folosi cu solemnitate expresia „sine qua non”, poate ar fi bine să ne întrebăm ce anume considerăm noi cu adevărat indispensabil.

Pentru că, în România de azi, avem uneori un talent extraordinar: transformăm tocmai lucrurile indispensabile în opționale și apoi ne mirăm că sistemul nu funcționează.

Poate că bunul-simț ar trebui să fie „sine qua non”. Poate că și competența. Poate că și respectul pentru celălalt. Poate că și adevărul. Poate că și multe alte „chestiuni” simple.

Și, dacă tot ne place latina, să încheiem tot în stilul ei: „sine qua non” nu este o podoabă de limbaj. Este un avertisment. Fără unele lucruri, pur și simplu nu se poate.

Iar dacă noi continuăm să trăim ca și cum s-ar putea, să nu ne mirăm când realitatea ne va da, într-o bună zi, examenul final.

Fără restanță. Fără contestație. Și, evident, „sine qua non”.

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu