Alea Iacta Est – zarurile Romei și clipa în care nu mai există întoarcere

Sunt expresii care au supraviețuit imperiilor, războaielor, bibliotecilor incendiate și tuturor reformelor gramaticale pe care omenirea le-a inventat cu solemnitatea cu care își inventează, de obicei, propriile iluzii.

Una dintre ele, „Alea iacta est”, a traversat două milenii cu aerul unui om care știe că nu mai are nimic de demonstrat. În traducerea devenită celebră, „Zarurile au fost aruncate”, dictonul pare astăzi aproape simplu, aproape cinematografic, însă în spatele celor câteva cuvinte se află una dintre acele clipe în care istoria își schimbă brusc direcția, ca un călător care, ajuns la o răscruce, aruncă harta în foc și pornește înainte, convins că drumul se va inventa singur.

În anul 49 înainte de Hristos, Iulius Cezar se afla în fața unei interdicții pe care Roma o considera cât se poate de limpede: niciun general nu trebuia să treacă râul Rubicon în fruntea armatei sale, pentru că acel fir de apă despărțea, simbolic și juridic, provincia de Italia și, mai ales, puterea militară de puterea politică. Cezar avea de ales între a renunța la ambițiile sale și a-și dizolva armata sau a face pasul pe care legea romană îl transforma într-o declarație de război. Istoria, după cum știm, nu i-a fost niciodată recunoscătoare oamenilor care ezită prea mult.

Cezar a trecut Rubiconul.

Potrivit tradiției consemnate de istoricul Suetoniu, în acea clipă ar fi rostit „Alea iacta est”, formulă care poate fi înțeleasă nu doar ca o constatare, ci ca o formă de sfidare adresată destinului. Unele surse antice sugerează chiar că expresia ar fi fost rostită în greacă, „ἀνερρίφθω κύβος”, după un vers al poetului Menandru, ceea ce adaugă întregii scene o ironie splendidă: un viitor dictator roman își începea aventura politică supremă citând un poet grec, ca și cum până și istoria ar fi avut nevoie, înainte de a deveni tragedie, de puțină literatură.

Și poate că aici se află adevărata forță a expresiei. Zarul, odată aruncat, nu mai aparține celui care l-a aruncat. În aer, pentru o clipă, el este suspendat între intenție și consecință, între speranță și dezastru, între ceea ce omul crede că va obține și ceea ce destinul, cu umorul său adesea îndoielnic, hotărăște să-i ofere.

Când Cezar a trecut Rubiconul, nu știa cu certitudine dacă va câștiga războiul civil, dacă Roma îl va primi ca pe un salvator sau ca pe un uzurpator și nici dacă gloria pe care o urmărea nu avea să-i fie, în cele din urmă, mormântul. Știa însă ceva esențial: după acel pas, întoarcerea la viața de dinainte devenise aproape imposibilă.

De aici începe și lunga carieră a expresiei în cultura europeană. „Alea iacta est” a încetat să mai fie doar o replică atribuită unui general roman și a devenit o metaforă universală pentru momentul deciziei ireversibile. O spun politicienii atunci când semnează tratate, oamenii de afaceri când investesc averi într-o idee, îndrăgostiții când trimit acel mesaj pe care l-au recitit de paisprezece ori și pe care, după apăsarea butonului, ar vrea să-l recupereze din internet, iar aventurierii de tot felul atunci când își spun că, de data aceasta, chiar vor începe o viață nouă.

În fond, fiecare epocă își are propriul Rubicon.

Astăzi nu mai trebuie să trecem un râu în fruntea unei legiuni pentru a intra în teritorii fără întoarcere. E suficient un contract semnat într-o după-amiază ploioasă, o demisie trimisă la ora nepotrivită, o declarație făcută în direct la televizor, o fotografie publicată pe internet sau, în varianta contemporană a eroismului, un mesaj trimis unei persoane căreia juram că nu-i vom mai scrie niciodată. Roma avea legiunile ei, noi avem butonul „Trimite”. Cezar avea Rubiconul, noi avem grupurile de WhatsApp. El risca să declanșeze un război civil; noi riscăm, în zilele bune, să declanșăm o ceartă de familie care durează până la Crăciun.

Dar, în esență, mecanismul este același.

Există o clipă în care omul încă mai poate să se retragă și o altă clipă, aproape imperceptibilă, în care retragerea devine imposibilă. Între ele se află un gest. Un pas. O semnătură. Un cuvânt. Un vot. O ușă închisă. O ușă deschisă. Iar după aceea începe ceea ce numim, cu o solemnitate uneori caraghioasă, „consecințele”.

De aceea „Alea iacta est” nu este, în fond, o expresie despre zaruri, ci despre responsabilitate. Zarul poate fi aruncat, dar mâna care l-a aruncat a fost a noastră. Putem invoca destinul, conjunctura, adversarii, vremurile, astrele, economia, vecinii, presa, părinții, șefii și, dacă mai rămâne loc, Mercur retrograd, însă există întotdeauna un moment în care trebuie să recunoaștem că am făcut alegerea. Istoria poate fi nemiloasă, dar are un defect teribil pentru cei care iubesc scuzele: ține minte.

Cezar a câștigat războiul civil, a intrat în Roma și a devenit omul cel mai puternic al lumii romane. Republica, deja slăbită de conflicte, ambiții și corupție, a făcut încă un pas spre sfârșitul ei. Iar Cezar, care își aruncase zarurile cu o încredere aproape supraomenească, avea să fie ucis în Senat, în anul 44 înainte de Hristos, de oameni care se temeau că Roma își pierdea libertatea sub umbra unui singur om.

Ironia istoriei este magnifică și crudă: omul care a rostit celebra frază despre ireversibilitate nu a putut controla niciodată ultima aruncare a zarului.

De atunci și până astăzi, oamenii au continuat să rostească „Alea iacta est” ori de câte ori au vrut să dea unei decizii aerul unei aventuri istorice. Uneori justificat, alteori ridicol. Pentru că, să fim sinceri, nu orice alegere este un Rubicon și nu orice demisie dintr-un birou prost luminat merită acompaniamentul unei fanfare romane.

Există în epoca noastră o plăcere suspectă de a transforma orice gest banal într-un act de destin. Ne cumpărăm o mașină și spunem că am schimbat cursul vieții. Ne mutăm într-un alt oraș și declarăm că am „rupt lanțurile”. Ne tundem altfel și anunțăm începutul unei noi ere.

Roma ar fi privit toate acestea cu o oarecare îngăduință.

Pentru că adevăratul „Alea iacta est” apare numai atunci când omul înțelege că alegerea lui produce efecte pe care nu le mai poate controla. Nu este exclamația celui care se laudă că a avut curaj, ci liniștea celui care știe că, de aici înainte, nu mai poate negocia cu trecutul. Este clipa în care posibilitățile se închid una câte una, iar drumul ales rămâne singurul drum pe care îl mai avem.

Poate tocmai de aceea dictonul a rămas atât de viu. Într-o lume care ne promite mereu posibilitatea de a reveni, de a șterge, de a edita, de a repara, de a apăsa „undo”, „Alea iacta est” ne amintește, cu severitatea unui vechi roman, că există și lucruri care nu pot fi anulate. Există cuvinte pe care, odată rostite, nu le mai putem lua înapoi. Există decizii care ne schimbă destinul. Există momente în care trecutul rămâne în urmă nu pentru că am uitat ce a fost, ci pentru că am făcut ceva ce ne obligă să devenim altcineva.

Iar zarurile, după ce au fost aruncate, nu mai întreabă dacă suntem pregătiți.

Ele cad, iar noi le privim cum cad.

Și, uneori, abia atunci înțelegem că adevărata aventură nu începe când aruncăm zarul, ci în clipa în care trebuie să trăim cu rezultatul lui.

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu