Un pic din toate, prea puțin din ceea ce contează

Există o specie aparte în jungla juridică: avocatul universal. Îl recunoști ușor – știe de toate. Drept penal ? Evident. Comercial ? Fără probleme. Divorțuri ? Expert. Achiziții publice ? Le-a ”gustat” și p’astea. Drept fiscal ? ”Se descurcă”. Practic, dacă legea există, el o bifează. Dacă nu există, o inventează din mers.

Aceasta este, de fapt, o minciună comodă care circulă nestingherită prin piața serviciilor juridice: aceea că există avocați “buni la toate”. O legendă urbană cu pretenții profesionale, repetată suficient de des încât a început să pară adevăr. În realitate, este exact opusul: avocatul care pretinde că le stăpânește pe toate este, de cele mai multe ori, o construcție fragilă, ridicată pe grabă, compromis și o nevoie acută de a prinde orice client.

Să lămurim din start: dreptul nu mai este de mult un teritoriu pe care îl poți acoperi integral. Nu mai suntem în epoca în care ”codul” era o carte groasă pe care o citeai de câteva ori și te declarai pregătit. Astăzi, fiecare ramură a dreptului a explodat în subramuri, interpretări, practici divergente și nuanțe care fac diferența între câștig și dezastru. Drept penalul nu mai e „”enal” generic, civilul nu mai e ”civil” pur și simplu, iar “fiscalul” este, pentru mulți, un dialect aproape străin.

În acest peisaj, avocatul universal apare ca un personaj aproape tragic: încearcă să fie peste tot, dar nu ajunge nicăieri. Aleargă dintr-un dosar în altul, dintr-un domeniu în altul, acumulând informație superficială pe bandă rulantă. Știe ”câte ceva” despre orice – suficient cât să nu tacă la o discuție, dar insuficient cât să fie cu adevărat periculos în sala de judecată.

Problema nu este doar a lui. Este și a sistemului care îl tolerează și, uneori, îl încurajează. Pentru că există cerere. Pentru că există clienți care vor ”rezolvare rapidă”, nu competență profundă. Pentru că există tentația comodă de a merge la ”cineva care le face pe toate”, în loc să cauți specialistul potrivit. Iar acest compromis, aparent minor, devine adesea costisitor.

Avocatul de nișă, în schimb, este construit altfel, nu epatează. Nu promite luna de pe cer. Dar știe exact unde calcă. Nu bâjbâie printre articole, nu improvizează în fața instanței și nu învață dosarul clientului în noaptea dinaintea termenului. El trăiește acel domeniu. Îl respiră. Îi cunoaște nu doar litera, ci și nervii ascunși.

Nu este neapărat mai vocal. Nu promite miracole și nu se bagă în orice discuție. Dar atunci când vorbește, o face dintr-un loc solid. Pentru că el nu “știe din toate” – el știe în profunzime. A petrecut ani întregi în același tip de spețe, a văzut aceleași probleme în zeci de variante, a greșit, a corectat, a învățat și a rafinat.

Diferența dintre cei doi nu este doar de volum de informație. Este de calitate a gândirii. Avocatul de nișă recunoaște tipare, anticipează mișcări, înțelege subtilități care scapă complet generalistului. El nu reacționează – el prevede. Nu improvizează – construiește. Nu “încearcă” – execută.

În schimb, avocatul “multilateral” trăiește din adaptare rapidă și improvizație. Uneori, asta funcționează. De multe ori, însă, rezultatul este o strategie șubredă, bazată pe jumătăți de adevăr și pe o înțelegere incompletă a contextului. Iar în drept, jumătățile de măsură nu sunt neutre – sunt periculoase.

Există și un adevăr crud pe care puțini îl spun cu voce tare: mulți dintre acești avocați „de toate” nu aleg diversitatea din pasiune, ci din necesitate. Avocatul ”de foame” acceptă orice. Nu pentru că poate, ci pentru că trebuie. Își construiește imaginea de profesionist versatil, dar în spate se ascunde o realitate simplă: lipsa unei direcții reale. Lipsa curajului de a spune “nu e domeniul meu”. Lipsa răbdării de a deveni cu adevărat bun într-un singur lucru.

Este mai ușor să spui “da” oricărui dosar decât să îți asumi riscul de a construi o expertiză reală într-un domeniu. Este mai sigur pe termen scurt, dar devastator pe termen lung. Pentru că fără specializare, nu există diferențiere. Iar fără diferențiere, nu există valoare reală.

Succesul, însă, nu vine din împrăștiere. Vine din obsesie. Din repetiție. Din refuzul de a fi mediocru în zece direcții, alegând în schimb să fii redutabil într-una singură Succesul în avocatură nu mai vine din cantitate. Nu mai este despre câte dosare ai pe masă sau câte domenii poți enumera într-o prezentare. Este despre cât de bine înțelegi un anumit tip de problemă și cât de eficient o poți rezolva. Este despre reputație construită pe consistență, nu pe versatilitate declarativă.

Clientul, în final, este cel care suportă consecințele alegerii greșite. Pentru că diferența dintre un avocat care ”se descurcă” și unul care știe exact ce face nu este una teoretică. Este diferența dintre a câștiga și a pierde. Dintre a preveni și a repara. Dintre a avea o strategie și a improviza sub presiune.

Așa că merită pusă o întrebare simplă, dar esențială: când miza este reală, vrei un avocat care ”a mai făcut și din astea” sau unul care face exact asta, zi de zi?

Pentru că, dincolo de discursuri și aparențe, adevărul rămâne brutal de clar: în avocatură, ”bun la toate” nu este o calitate. Este un avertisment !

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu