Justiția la relanti — maratonul absurd al proceselor fără sfârșit

Există două tipuri de timp în univers: timpul real, măsurat de ceasuri, și timpul judiciar, măsurat în amânări, expertize ”n lucru” și termene “pentru când se va putea”. Dacă Einstein ar fi prins un proces civil sau penal pe la noi, probabil ar fi rescris teoria relativității: nu viteza luminii e constantă, ci lentoarea dosarelor.

În orice stat care se respectă, justiția ar trebui să fie rapidă, fermă și previzibilă. La noi, ea este lentă, obosită și, mai ales, infinită. Nu funcționează ca un mecanism, ci ca o suferință cronică: nu te omoară din prima, dar te ține suficient de mult încât să-ți pierzi speranța că vei mai apuca vindecarea.

Durata inadmisibilă a proceselor civile și penale nu mai e de mult o disfuncție. E o politică nescrisă. O cultură. Un mod de operare atât de bine înrădăcinat încât orice tentativă de accelerare pare suspectă, aproape indecentă. Când un dosar se judecă repede, lumea nu se bucură – se uită cu neîncredere, ca la un truc ieftin: “Ce s-a întâmplat? De ce atâta grabă?”.

În realitate, lentoarea a devenit moneda forte a sistemului. Amânarea este regula, termenul este pretextul, iar soluția – un detaliu birocratic care apare, cândva, la capătul unei epopei fără glorie.

În sălile de judecată, secundele nu trec, ele se târăsc. Minutele nu se scurg, se împotmolesc. Iar anii... anii devin simple unități administrative, bifate între două termene în care “lipsesc proceduri” sau ”nu s-a întors citația”. Așa ajunge un litigiu banal să capete rădăcini, să înflorească și să dea rod, în timp ce părțile îmbătrânesc cu dosarul în brațe.

Procesul civil, teoretic instrumentul elegant de rezolvare a conflictelor, devine un fel de telenovelă juridică: episoade multe, intrigă puțină, suspans zero și final amânat pe termen nedefinit. Se schimbă completul, se schimbă avocatul, uneori se schimbă chiar și obiectul cauzei, dar nu se schimbă ritmul – lent, metodic, aproape ceremonial. E o liturghie a tergiversării, oficiată cu solemnitate birocratică.

În civil, procesul nu mai este o cale de rezolvare a conflictelor, ci o strategie de uzură. Nu câștigă cel care are dreptate, ci cel care rezistă mai mult. E o selecție naturală juridică, în care supraviețuiesc nu argumentele, ci nervii de oțel și portofelele suficient de adânci. Adevărul? Un figurant. Procedura? Vedeta absolută.

Se cer înscrisuri peste înscrisuri, expertize peste expertize, completări la completări. Fiecare hârtie mai adaugă o lună, fiecare expert mai adaugă un an, fiecare lipsă de procedură mai adaugă încă un termen „scurt”, plasat strategic peste câteva sezoane. Dosarul crește, se îngroașă, devine aproape o entitate vie, în timp ce oamenii din el se subțiază de răbdare.

Iar când, în sfârșit, se ajunge la o hotărâre, aceasta vine cu solemnitatea unei concluzii istorice – doar că istoria s-a consumat deja. Paguba s-a produs, relațiile s-au distrus, oamenii au mers mai departe. Justiția vine târziu, bate la o ușă care nu mai interesează pe nimeni și anunță, cu aer grav, ceea ce nu mai schimbă nimic.

În penal, tabloul este și mai grotesc, cu accente aproape filozofice.. Aici, timpul nu doar că întârzie, ci deformează, pare să lucreze activ în favoarea uitării. Dosarele se lungesc până când faptele își pierd conturul, până când vinovații devin respectabili, iar victimele – amintiri incomode. Martorii uită/nu mai țin minte, inculpații îmbătrânes probele “se degradează”, iar faptele își pierd conturul până devin simple amintiri neclare.

În final, nu mai judeci o infracțiune, ci o relicvă. Iar dreptatea, când vine, vine obosită, șifonată și complet lipsită de efect.

Uneori însăși infracțiunea pare să ceară scuze că a îndrăznit să deranjeze liniștea procedurii iar prescripția pândește ca un prădător răbdător, știind că sistemul îi face jocul. Nu trebuie să faci mare lucru ca să scapi – e suficient să aștepți. Justiția, în această formă, nu mai pedepsește, ci negociază cu timpul. Iar timpul, invariabil, câștigă.

Explicațiile oficiale curg în valuri: lipsă de personal, volum mare de muncă, proceduri complicate, expertize care durează cât o carieră universitară, infrastructură deficitară. Toate adevărate. Și toate, în mod convenabil, inutile. Pentru că ele nu mai sunt cauze, ci alibiuri. Sunt invocate reflex, repetate mecanic, transformate în scuturi împotriva oricărei responsabilități reale.

Toate aceste explicații au devenit, în timp, scuze instituționalizate. Ele nu mai explică disfuncționalitatea, o întrețin. E ca și cum ai spune că un tren întârzie pentru că ”așa circulă trenurile” – iar între timp, călătorii sunt invitați să admire peisajul stagnării.

În spatele lor, însă, se ascunde o realitate mult mai incomodă: sistemul nu simte urgența. Nu există presiunea reală a timpului. Nu există consecințe serioase pentru întârziere. Nimeni nu răspunde pentru anii pierduți ai unui proces. Nimeni nu plătește pentru nervii tocați, pentru viețile suspendate, pentru drepturile transformate în relicve.

Și atunci, de ce s-ar schimba ceva?

Ironia supremă este că justiția, această idee abstractă despre echilibru și echitate, care ar trebui să sancționeze abuzul și să repare nedreptatea, ajunge să fie subminată nu de corupție spectaculoasă sau de abuzuri flagrante, ci de ceva mult mai banal: întârzierea. Nu te lovește direct, nu te închide, nu te amendează. Te ține. Te amână. Te suspendă într-o stare de așteptare perpetuă, în care viața reală devine secundară față de ”următorul termen”.

Nu nedreptatea brutală scandalizează cel mai tare, ci nedreptatea diluată în ani de așteptare. Pentru că, în definitiv, o hotărâre corectă pronunțată prea târziu e doar o formă politicoasă de inutilitate. Dreptatea care vine după un deceniu nu mai repară nimic; cel mult consemnează, cu o eleganță tardivă, că lucrurile au fost greșite cândva.

Justițiabilul ajunge astfel să nu se mai teamă de lege, ci de procedură. Nu de verdict, ci de durată. Nu de pierdere, ci de cât va dura până când va afla că a pierdut.

Mai grav, această lentoare sistemică educă. Creează reflexe. Îi învață pe cetățeni că dreptatea nu e un instrument, ci un lux. Că nu merită să te lupți, pentru că vei pierde ani. Că e mai simplu să renunți, să negociezi, să accepți o nedreptate „mai mică” decât să intri în malaxorul unui proces fără sfârșit.

Și astfel, Justițiabilul învață lecția tăcută a sistemului: nu contează doar dacă ai dreptate, ci și dacă ai răbdare. Multă răbdare. Patologic de multă. Răbdare cât să-ți vezi viața derulându-se între două ștampile și trei amânări.

Aceasta nu mai este doar o problemă de eficiență. Este o problemă de încredere publică, de legitimitate, de însăși ideea de stat de drept. Pentru că un sistem judiciar care întârzie constant nu mai este doar ineficient – devine irelevant. Iar o justiție irelevantă este, în fond, o contradicție în termeni.

Într-o lume normală, justiția ar trebui să fie o cursă de viteză cu reguli clare. La noi, e un maraton fără linie de sosire, în care arbitrii mai uită traseul, iar alergătorii sunt rugați să revină ”la un nou termen”repunere pe rol”.

Poate cea mai cinică glumă este că, în tot acest timp, termenele continuă să fie acordate cu o precizie aproape artistică. ”Se acordă un nou termen.” Desigur că se acordă. Termenul este singurul lucru care nu lipsește niciodată.

Și poate că adevărata reformă nu ar trebui să înceapă cu legi noi, ci cu o întrebare simplă: cât valorează dreptatea, dacă ea vine când nu mai folosește nimănui?

Dreptatea, în schimb, mai întârzie. Și tot întârzie. Până când, într-o zi, nu va mai veni deloc – lasând însă iluzia că ar fi fost, cândva, pe drum.

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu