„Audiatur Et Altera Pars” – Ce bine ar fi de-ar fi să fie așa

Există în istoria omenirii câteva expresii care au avut nefericita inspirație de a spune exact ceea ce oamenii nu prea vor să audă, iar „Audiatur et altera pars”, adică „să fie ascultată și cealaltă parte”, face parte, fără îndoială, din această categorie selectă de adevăruri simple care au supraviețuit secolelor tocmai pentru că omul nu a reușit nici până astăzi să le aplice cu prea multă convingere.

Este o formulă latină elegantă, sobră, suficient de veche pentru a beneficia de respectul pe care noi, oamenii moderni, îl acordăm automat lucrurilor scrise în latină, chiar dacă uneori nu avem habar ce înseamnă, dar care ascunde în spatele solemnului său aer de inscripție juridică o idee cât se poate de simplă: înainte de a judeca, ascultă-i și pe ceilalți.

Numai că tocmai această simplitate este problema. Omul nu are, în general, o dificultate în a vorbi, în a acuza, în a explica, în a demonstra, în a se indigna sau în a-și construi propria versiune a adevărului, dificultatea apare în momentul în care i se spune că, înainte să pronunțe verdictul, ar trebui să-i permită și celuilalt să vorbească. Și nu doar să vorbească, ci să fie realmente ascultat. Pentru că una este să-i dai cuiva microfonul și cu totul alta este să fii dispus să iei în calcul ceea ce spune.

Ideea este mult mai veche decât ne lasă să credem formula latină pe care o folosim astăzi. Un prototip al principiului poate fi identificat încă în tradiția Legii celor XII Table, unde apare ideea că părțile trebuie să fie prezente și să-și poată expune cauza.

Cu alte cuvinte, încă din dreptul roman arhaic se contura această regulă elementară potrivit căreia nu poți pretinde că ai făcut dreptate dacă ai ascultat doar jumătate din poveste. Iar pentru o civilizație care a avut nevoie de secole întregi pentru a transforma această idee într-un principiu juridic, trebuie să recunoaștem că oamenii au fost, încă de atunci, surprinzător de inventivi în a găsi motive pentru care partea cealaltă poate aștepta.

Romanii aveau forumul, tribunalele și avocații, noi avem televiziuni, rețele sociale, site-uri de știri, podcasturi și comentarii pe internet, dar în privința reflexului de a judeca înainte de a asculta nu putem spune că am făcut vreun salt spectaculos înainte.

Dimpotrivă, dacă un roman din Antichitate ar fi teleportat în România anului 2026 și ar vedea câte verdicte se dau zilnic pe internet fără ca cineva să mai simtă nevoia să verifice faptele, probabil că ar privi în jur cu o oarecare uimire și ar ajunge la concluzia că urmașii săi au inventat o formă de justiție în care procesul este opțional, probele sunt decorative, iar sentința se pronunță înainte ca acuzatul să afle că este judecat.

Formula a intrat apoi în cultura juridică și intelectuală europeană, iar asocierea ei cu Seneca este una dintre cele mai cunoscute. În Medeea, tragedia în care aproape fiecare personaj are propria explicație, propria suferință și propria justificare, apare tocmai această idee a ascultării celeilalte părți. Și este oarecum ironic că principiul apare într-o tragedie, pentru că tragedia este, în fond, literatura oamenilor care nu mai reușesc să se asculte. Fiecare vorbește, fiecare suferă, fiecare se consideră nedreptățit, fiecare își construiește propria justificare, iar de aici până la dezastru nu mai este decât un pas.

Poate că Seneca știa foarte bine ce face când introduce această idee într-o lume în care personajele sunt atât de convinse de propria dreptate încât nu mai au timp să audă și ce spune celălalt.

Și aici trebuie făcută o precizare pe care epoca noastră pare să o uite cu o regularitate impresionantă: „Audiatur et altera pars” nu înseamnă că trebuie să-i dai dreptate celeilalte părți. Nu înseamnă că orice acuzație este adevărată doar pentru că a fost rostită și nici că orice opinie merită respectată doar pentru că există.

Înseamnă, mult mai simplu și mai important, că înainte de a pronunța o concluzie trebuie să existe posibilitatea ca și celălalt să-și prezinte argumentele. A asculta nu înseamnă a aproba, iar a permite cuiva să vorbească nu înseamnă să renunți la propria judecată. Înseamnă doar să nu confunzi prima versiune auzită cu adevărul absolut.

De aici înainte, principiul a traversat veacurile și a ajuns să fie legat tot mai strâns de ideea de proces contradictoriu, de dreptul la apărare și, în cele din urmă, de concepția modernă despre un proces echitabil. Fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea să-și prezinte cauza, să cunoască susținerile celeilalte părți și să le poată combate.

Pare atât de firesc încât ne întrebăm de ce a fost nevoie de atâtea secole pentru ca omenirea să ajungă la această concluzie. Răspunsul este simplu: pentru că oamenii au fost întotdeauna mult mai interesați să fie ascultați decât să asculte.

Aici se află, probabil, și una dintre marile ironii ale istoriei. Când noi suntem acuzați, ne amintim imediat de dreptul la apărare, de circumstanțe, de context, de necesitatea verificării informațiilor și de faptul că „nu este chiar așa cum pare”. Când noi îi acuzăm pe alții, aceleași principii devin brusc obstacole inutile în calea adevărului pe care îl deținem deja. Când greșim noi, trebuie să fim înțeleși. Când greșește adversarul, trebuie să fie sancționat. Când suntem criticați, cerem argumente. Când criticăm, ne mulțumim cu impresii. Când cineva ne cere să ascultăm și partea cealaltă, primul nostru impuls este să întrebăm de ce îi acordăm atâta importanță celui pe care tocmai l-am declarat vinovat.

Așa se ajunge la una dintre cele mai spectaculoase performanțe ale omului modern: să respecte formal principiul și să-l încalce în realitate. Îi dai celeilalte părți dreptul să vorbească, dar înainte de asta explici publicului că este incompetentă, rea-voitoare, manipulatoare, coruptă, interesată, vândută, ignorantă sau pur și simplu „știm noi cine este”. După ce ai făcut această introducere, adversarul poate vorbi liniștit zece minute, pentru că deja ai stabilit ce trebuie să creadă publicul despre el. Din punct de vedere procedural, l-ai ascultat. Din punct de vedere real, nu l-ai auzit.

Și dacă în trecut problema era uneori că oamenii nu aveau acces la informație, astăzi avem problema opusă. Avem prea multă informație și prea puțină disponibilitate de a o verifica. Avem acces la opinii din toate colțurile lumii, dar algoritmii au învățat să ne ofere exact opiniile pe care le preferăm.

Dacă ne place cineva, primim argumente în favoarea lui. Dacă îl detestăm, primim argumente împotriva lui. Dacă suntem convinși că o anumită idee este adevărată, internetul ne va găsi întotdeauna câțiva oameni care să confirme. Dacă suntem convinși că este falsă, nu este nicio problemă, pentru că tot internetul ne va găsi imediat pe cineva care să spună exact ceea ce vrem să auzim.

În aceste condiții, „Audiatur et altera pars” a devenit mai actuală decât poate fi exprimat într-un simplu principiu juridic. Nu mai trăim într-o lume în care trebuie să-i împiedici pe oameni să audă cealaltă parte. Trăim într-o lume în care trebuie doar să-i convingi că cealaltă parte nu merită ascultată. Este mult mai eficient și, în mod paradoxal, mult mai ușor de făcut. Nu trebuie să interzici adversarului să vorbească. Este suficient să-i lipești o etichetă înainte să deschidă gura.

Dacă este de stânga, știm deja ce va spune. Dacă este de dreapta, știm deja ce va spune. Dacă este jurnalist, politician, avocat, profesor, funcționar, activist sau om de afaceri, am găsit deja sertarul în care îl putem pune. Odată ce omul a intrat în sertar, argumentul lui devine aproape irelevant. Nu mai discutăm ideea, discutăm identitatea celui care o rostește. Nu mai spunem „argumentul acesta este greșit pentru că...”, ci „normal că spune asta, pentru că este...”. Este poate cea mai comodă formă de lene intelectuală, deoarece ne scutește de obligația de a răspunde la ceea ce spune celălalt.

În fond, aceasta este marea problemă a epocii noastre: am învățat să ne alegem adversarii înainte de a le asculta argumentele. Nu mai discutăm cu omul, ci cu imaginea pe care ne-am făcut-o despre el.

Nu mai avem nevoie să aflăm ce gândește, pentru că știm deja ce trebuie să gândească în funcție de categoria în care l-am încadrat. Și atunci „Audiatur et altera pars” devine aproape o formulă subversivă, pentru că ne cere exact lucrul pe care triburile noastre ideologice îl suportă cel mai greu: să ascultăm un om cu care nu suntem de acord fără să-l considerăm automat prost, rău sau suspect.

Mai există însă și o dificultate mult mai profundă, aceea că ascultarea adevărată presupune să accepți posibilitatea de a descoperi că nu ai dreptate în totalitate. Iar aceasta este, poate, una dintre cele mai greu de suportat experiențe pentru omul contemporan. Este mult mai confortabil să trăiești într-o lume în care tu ai dreptate, adversarul este rău, problemele sunt simple, cauzele sunt evidente și toate explicațiile pot fi reduse la câteva cuvinte. Numai că adevărul are prostul obicei de a fi mai complicat. Are nuanțe, are contexte, are excepții și, uneori, are chiar neplăcuta calitate de a arăta că doi oameni care se ceartă de trei ore pot avea fiecare câte o parte din dreptate.

De aceea, „Audiatur et altera pars” nu este o invitație la relativism și nici la acea filozofie comodă potrivit căreia „toată lumea are dreptatea ei”. Nu, nu toată lumea are dreptate. Uneori unul are dreptate și celălalt greșește. Alteori amândoi greșesc. Uneori unul minte, iar celălalt spune adevărul. Uneori amândoi manipulează. Dar pentru a afla care dintre aceste situații este reală, trebuie să-i auzi pe amândoi. Altfel, nu ai făcut judecată, ci ai ales pur și simplu povestea care ți-a plăcut mai mult.

Poate tocmai de aceea această veche expresie latină a supraviețuit atât de mult timp. Au dispărut imperii, au căzut regate, s-au schimbat regimuri politice, s-au scris și rescris constituții, s-au schimbat tehnologii, limbi, instituții și generații, însă problema a rămas aceeași: omul vrea să fie ascultat și este mult mai puțin încântat când trebuie să-l asculte pe celălalt.

Astăzi avem telefoane inteligente, inteligență artificială, acces instantaneu la biblioteci întregi și posibilitatea de a verifica în câteva secunde informații pentru care altădată trebuia să căutăm ore întregi. Și totuși, reușim să pronunțăm sentințe în câteva secunde, pe baza unui titlu, a unei fotografii, a unui videoclip de câteva secunde sau a unei postări distribuite de cineva pe care îl considerăm de încredere. Am progresat tehnologic cu viteza luminii și am păstrat reflexele tribale aproape intacte.

Seneca ar recunoaște probabil situația. Ar vedea milioane de oameni care se judecă zilnic, fără judecători, fără dosare, fără procedură, fără probe verificate și, mai ales, fără drept real la apărare. Sentința se dă în comentarii, motivarea este opțională, apelul constă într-o altă postare, iar pedeapsa este excluderea din trib.

Cineva este acuzat dimineața, condamnat înainte de prânz, iar până seara apare o informație care complică povestea. Numai că, până atunci, nimeni nu mai este interesat de ea, pentru că verdictul a fost deja dat și, după cum știm, nimic nu este mai greu de corectat decât o opinie pe care am exprimat-o public cu prea multă siguranță.

De aceea, „Audiatur et altera pars” ar merita poate să fie scrisă nu doar în sălile de judecată, ci și în redacții, în birouri, în parlamente, în instituții, în studiouri de televiziune și, mai ales, pe ecranele telefoanelor noastre. Nu pentru că cealaltă parte trebuie crezută, ci pentru că trebuie să existe posibilitatea de a verifica ceea ce spune. Nu pentru că adversarul trebuie protejat de critică, ci pentru că și critica are nevoie de adevăr. Nu pentru că toate opiniile sunt egale, ci pentru că nu putem ști care este cea solidă dacă refuzăm dinainte să le auzim pe cele care ne contrazic.

În definitiv, expresia aceasta nu ne cere ceva extraordinar. Nu ne cere să fim de acord cu toată lumea, nu ne cere să devenim sfinți, nici să renunțăm la propriile convingeri. Ne cere doar să facem un lucru pe care, după două mii de ani, încă îl tratăm ca pe o performanță intelectuală: să ascultăm înainte să judecăm.

Și poate că aici se află întreaga ironie a acestei formule latine care a traversat Antichitatea, Evul Mediu, Renașterea, epoca modernă și a ajuns în prezent ca un bătrân profesor care intră într-o clasă gălăgioasă și constată că elevii încă se ceartă pe aceeași temă. A schimbat lumea instrumentele, dar nu și-a schimbat prea mult reflexele. Avem mai multe voci decât oricând, dar nu neapărat mai multă ascultare. Avem mai multe opinii, dar nu neapărat mai multă înțelegere. Avem mai mult acces la adevăr, dar și mai multe posibilități de a ne ascunde de el.

Iar dacă după atâtea secole încă mai avem nevoie de această formulă, poate că problema nu este că nu știm suficientă latină. Poate că problema este mult mai simplă și, tocmai de aceea, mult mai neplăcută: nu ne place ce spune cealaltă parte.

Și totuși, trebuie ascultată.

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu