„Pacta sunt servanda” – când semnătura obligă doar fraierul, iar contractul devine valabil până la prima răzgândire

Întâlnim în drept o expresie latină care a traversat imperii, războaie, revoluții, monarhii, republici, dictaturi și democrații, supraviețuind tuturor schimbărilor de regim și tuturor generațiilor de oameni care au descoperit, fiecare în felul său, că promisiunea este mult mai ușor de făcut decât de respectat: „pacta sunt servanda”, adică, spus pe românește, fără perdea și fără parfumul solemn al limbii latine, înțelegerile trebuie respectate, contractele trebuie executate, iar cuvântul dat nu este valabil doar până în momentul în care începe să coste.

Numai că, dacă principiul pare impecabil în manualele de drept și în discursurile oficiale, în viața reală el suferă de o maladie modernă extrem de răspândită, aceea că devine obligatoriu cu precădere pentru celălalt, în timp ce persoana care l-a invocat ieri cu solemnitate descoperă astăzi, spre propria surprindere, că există circumstanțe, interpretări, conjuncturi, interese legitime, schimbări de paradigmă și, în cazuri mai complicate, chiar o „nouă realitate” care îi permite să considere semnătura de ieri drept o simplă sugestie pentru ziua de mâine.

În fond, întreaga poveste a civilizației juridice poate fi privită ca o încercare de a transforma promisiunea în responsabilitate, pentru că o societate în care oamenii nu pot avea încredere unii în alții este obligată să compenseze lipsa de încredere prin frică, forță, garanții, supraveghere și procese interminabile, iar o asemenea societate poate exista, desigur, dar nu este tocmai modelul de prosperitate pe care îl găsim în broșurile turistice și nici raiul investițiilor pe care politicienii îl promit cu aceeași ușurință cu care promit autostrăzi, reforme și digitalizarea administrației.

Încă din Antichitate, pe măsură ce relațiile economice și sociale au devenit mai complexe, oamenii au înțeles că nu pot construi schimburi stabile dacă fiecare înțelegere este dependentă de dispoziția celui care trebuie să o respecte, iar dreptul roman a avut un rol decisiv în dezvoltarea regulilor contractuale care au pus bazele unei tradiții juridice în care acordul de voință putea produce obligații recunoscute și apărate de lege.

Romanii nu au inventat promisiunea și nici contractul, pentru că omul făcea promisiuni și înainte să existe juriști suficient de mulți încât să le clasifice, să le interpreteze și să le transforme în materie de examen, însă romanii au contribuit decisiv la transformarea acestor relații într-un sistem juridic coerent, iar de aici înainte ideea că o obligație asumată trebuie respectată avea să devină una dintre fundațiile dreptului european.

În lumea medievală, dezvoltarea comerțului și renașterea studiului dreptului roman au accentuat și mai mult importanța respectării acordurilor, pentru că negustorul care pleca la drum nu putea transporta cu el un executor judecătoresc, iar partenerul de afaceri aflat la sute de kilometri distanță trebuia să fie ținut de ceva mai puternic decât simpla speranță că va rămâne om de cuvânt. Așa s-a consolidat, treptat, ideea că înțelegerea juridică trebuie să producă stabilitate, iar stabilitatea trebuie să producă încredere.

Astăzi, însă, trăim într-o epocă în care omul poate semna un contract electronic în câteva secunde, poate trimite documentul la celălalt capăt al lumii înainte să termine cafeaua și poate primi confirmarea pe telefon, dar poate avea nevoie de trei luni, cinci avocați și șapte explicații pentru a demonstra că, de fapt, atunci când a semnat, nu a intenționat chiar ceea ce a semnat.

Tehnologia a accelerat totul, inclusiv viteza cu care încercăm să ne dezicem de propriile obligații, iar dacă vechii romani ar putea vedea cât de sofisticat a devenit omul modern în arta justificării, probabil că ar fi mai impresionați de avocații noștri decât de internet.

În teorie, lucrurile sunt simple: contractul valabil încheiat are forță obligatorie între părți, iar executarea lui nu depinde de dispoziția de moment a celui obligat. În practică, însă, contractul pare să aibă uneori o viață sentimentală proprie, fiind iubit cât timp produce avantaje și contestat cu pasiune atunci când începe să producă obligații.

Atunci când cineva primește banii, marfa, serviciul, finanțarea, avantajul fiscal, postul, proprietatea sau orice alt beneficiu prevăzut de contract, documentul este tratat ca fiind cât se poate de serios, dar în clipa în care vine momentul executării obligației proprii, apar întrebările existențiale: oare ce a vrut să spună contractul, oare ce a intenționat autorul, oare ce înseamnă exact formularea, oare nu cumva contextul s-a schimbat și, mai ales, oare nu există o interpretare prin care obligația să devină brusc mai mică, mai târzie sau, ideal, să dispară cu totul?

Aceasta este una dintre marile performanțe ale omului contemporan: să descopere că limba română are suficient de multe cuvinte încât aproape orice obligație poate fi înconjurată de explicații până când pare că nu mai există.

Iar aici începe adevăratul spectacol.

Pentru că, dacă principiul „pacta sunt servanda” ar fi respectat cu aceeași seriozitate cu care este pronunțat în discursurile solemne, lumea ar fi mult mai plictisitoare pentru un anumit tip de politician, administrator, afacerist sau funcționar, acela care descoperă de fiecare dată, după ce și-a pus semnătura, că realitatea este foarte complicată și că obligația trebuie analizată „în context”.

Contextul este, de altfel, unul dintre cele mai utile cuvinte inventate de epoca modernă, pentru că poate explica aproape orice, de la o promisiune neonorată până la o investiție care nu mai apare, de la o reformă abandonată până la o obligație internațională devenită incomodă. Când lucrurile merg bine, avem contracte, angajamente și termene, iar când lucrurile merg prost avem context, conjunctură și circumstanțe.

În politica românească, această transformare a promisiunii în metaforă a devenit aproape o disciplină olimpică, pentru că înainte de alegeri toate angajamentele sunt ferme, urgente și absolut realizabile, iar după alegeri apar bugetul, deficitul, războiul, pandemia, criza energetică, moștenirea guvernării precedente, birocrația, procedurile, Uniunea Europeană, piețele financiare și, dacă lista nu este încă suficient de lungă, vremea nefavorabilă și fazele Lunii.

Nu este vorba, desigur, despre faptul că realitatea nu se schimbă sau că guvernarea nu presupune compromisuri, ci despre transformarea sistematică a promisiunii într-o specie de literatură electorală în care fiecare frază este valabilă cu precădere înainte de scrutin și devine negociabilă imediat după numărarea voturilor.

Aici, principiul pacta sunt servanda ar putea primi o versiune adaptată pentru politica de campanie: „promisiunile trebuie respectate, cu excepția cazului în care au fost făcute înainte de alegeri”. Nu este o regulă juridică, evident, ci doar una dintre acele ironii pe care realitatea le scrie singură și pe care orice pamfletar responsabil nu poate decât să le observe.

Dar problema devine mult mai serioasă atunci când trecem de la promisiunea electorală, care are o natură politică și morală complexă, la contractele propriu-zise și la obligațiile juridice pe care statul însuși trebuie să le respecte, pentru că statul nu poate cere cetățeanului să fie disciplinat contractual în timp ce își tratează propriile angajamente ca pe niște recomandări administrative.

Dacă unui cetățean i se spune că legea trebuie respectată, că taxele trebuie plătite, că termenele trebuie respectate și că semnătura îl obligă, atunci aceeași logică trebuie să funcționeze și în direcția opusă, fiindcă statul de drept nu poate fi construit pe o regulă pentru contribuabil și o altă regulă pentru autoritate.

Adevărata problemă nu este că oamenii mai greșesc, că uneori contractele devin imposibil de executat sau că apar situații extraordinare, deoarece dreptul modern a prevăzut tocmai pentru asemenea situații mecanisme de adaptare, încetare, suspendare, renegociere și reparare a dezechilibrelor, ci faptul că uneori se încearcă transformarea excepției în regulă și a bunei-credințe într-o piesă de decor.

Un contract nu este sfânt, iar „pacta sunt servanda” nu înseamnă că orice clauză, oricât de abuzivă sau ilegală, trebuie executată până la capăt doar pentru că cineva a semnat-o, însă între protecția legitimă împotriva abuzului și dorința de a scăpa de o obligație convenabilă la momentul semnării, dar neconvenabilă la momentul executării, există o diferență pe care orice societate serioasă ar trebui să o înțeleagă.

Dacă nu ar exista această diferență, contractul ar deveni o farsă juridică, pentru că fiecare parte ar putea spune că a fost de acord numai atât timp cât nu avea nimic de pierdut, ceea ce ar transforma libertatea contractuală într-un fel de libertate de a promite fără consecințe. Or, tocmai consecința este ceea ce face contractul contract. Dacă semnătura nu obligă, ea este doar cerneală; dacă termenul nu contează, el este doar o dată pe calendar; dacă plata poate fi amânată la nesfârșit, scadența este doar o sugestie; iar dacă fiecare parte poate abandona obligația atunci când apare un inconvenient, atunci nu mai avem o relație contractuală, ci un schimb de speranțe cu antet juridic.

În dreptul internațional, lucrurile devin și mai sensibile, pentru că tratatele sunt construite tocmai pe ideea că statele trebuie să poată avea încredere că angajamentele asumate vor fi respectate cu bună-credință.

Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor consacră această idee, iar principiul pacta sunt servanda a devenit una dintre regulile fundamentale ale relațiilor dintre state, pentru că fără caracterul obligatoriu al tratatelor nu ar exista stabilitate juridică internațională, ci doar o succesiune de documente ceremoniale pe care fiecare putere le respectă atât timp cât raportul de forțe îi este favorabil.

Desigur, dreptul internațional recunoaște situații în care un tratat poate fi modificat, suspendat sau denunțat în condițiile prevăzute de drept, iar schimbarea fundamentală a circumstanțelor poate ridica probleme juridice complexe, însă tocmai faptul că există proceduri și reguli pentru aceste situații demonstrează că un stat nu poate pur și simplu să declare într-o dimineață că tratatul nu îi mai place și că, în consecință, documentul trebuie considerat decor diplomatic.

Altfel spus, chiar și atunci când există o cale legală de ieșire dintr-o obligație, trebuie respectată calea legală, pentru că altfel dreptul nu mai este drept, ci devine doar o colecție de reguli aplicabile celor care nu au suficientă putere pentru a le ignora.

Iar aceasta este poate cea mai periculoasă deformare a principiului în lumea contemporană: ideea că obligația este absolută pentru cel slab și negociabilă pentru cel puternic.

Într-o asemenea lume, „pacta sunt servanda” devine o maximă cu două viteze, una pentru cetățean, angajat, mic antreprenor sau consumator, care trebuie să-și respecte contractul până la ultima virgulă, și alta pentru instituția, compania sau puterea suficient de mare încât să transforme încălcarea obligației într-o simplă problemă de comunicare publică.

Numai că dreptul nu poate funcționa astfel la nesfârșit, pentru că încrederea socială are o limită, iar atunci când oamenii constată că regulile nu sunt aplicate egal, încep să se comporte în consecință. Cer mai multe garanții, evită anumite contracte, nu mai investesc, nu mai împrumută, contestă, întârzie, se apără preventiv și, în cele din urmă, devin ei înșiși mai puțin dispuși să creadă în promisiunile celorlalți.

Așa se naște o societate scumpă, suspicioasă și birocratică, în care pentru fiecare obligație simplă trebuie inventată încă o garanție, încă o declarație, încă o ștampilă și încă un mecanism de control, pentru că încrederea care ar fi trebuit să fie gratuită a fost înlocuită cu o armată de documente.

Și aici se întoarce, aproape ironic, vechea maximă latină, pentru că „pacta sunt servanda” nu cere perfecțiune, nu cere ca oamenii să nu greșească și nici nu interzice renegocierea atunci când ambele părți sunt de acord, ci cere ceva mult mai simplu și tocmai de aceea mult mai greu: să nu transformăm contractul într-o promisiune pe care o respectăm numai atunci când ne convine.

Dacă împrejurările se schimbă, există negociere; dacă legea permite, există modificare; dacă obligația devine imposibil de executat, există mecanisme juridice; dacă există abuz, există protecție; dacă există neînțelegere, există instanță. Ceea ce nu poate exista într-un sistem juridic sănătos este principiul „am semnat, dar între timp m-am răzgândit, deci considerăm că n-am semnat”.

Poate că tocmai aceasta este marea actualitate a unei expresii vechi de secole, într-o lume în care avem mai multe contracte decât oricând, mai multe acorduri, mai multe tratate, mai multe condiții generale, mai multe aplicații care ne cer să bifăm că „am citit și sunt de acord” și mai multe documente pe care le acceptăm înainte să fi terminat de citit primul paragraf.

„Pacta sunt servanda” ne amintește că acel celebru „Sunt de acord” nu ar trebui să fie doar butonul pe care apăsăm pentru ca aplicația să ne lase să intrăm, ci expresia unei idei juridice vechi și serioase: acordul creează responsabilitate.

Iar dacă am ajuns să tratăm semnătura ca pe o formalitate, contractul ca pe o recomandare, termenul ca pe o estimare și obligația ca pe o problemă de interpretare care poate fi rezolvată ulterior, atunci nu principiul este învechit, ci noi am devenit prea moderni pentru propria noastră responsabilitate. Romanii au pus în două cuvinte ceea ce noi reușim uneori să complicăm în sute de pagini de contract, regulamente, proceduri și explicații: dacă ai promis în mod valabil, trebuie să respecți ceea ce ai promis.

În vremurile noastre, poate că cea mai potrivită traducere pamfletară a lui „pacta sunt servanda” ar fi: „Contractul trebuie respectat, mai ales după ce ai primit ceea ce ți-a convenit din el”. Numai că o societate civilizată nu poate funcționa după principiul „respectăm contractul cât timp ne convine”, pentru că atunci fiecare semnătură devine o loterie, fiecare tratat devine o fotografie de protocol, fiecare promisiune devine material electoral, iar fiecare obligație se transformă într-o invitație la negociere exact în clipa în care ar trebui executată.

În definitiv, întreaga forță a principiului stă într-o idee aproape banală, dar fără ea nu există încredere, iar fără încredere nu există economie serioasă, relații juridice stabile, comerț funcțional sau cooperare între state: omul trebuie să poată crede că ceea ce a fost stabilit astăzi va continua să aibă valoare și mâine. Iar dacă semnătura nu mai înseamnă nimic, atunci nu mai avem nevoie de juriști, ci de ghicitori, pentru că nimeni nu va mai ști ce este obligatoriu și ce este doar o promisiune frumos redactată.

Așa că, după două milenii de drept și câteva mii de ani de promisiuni omenești încălcate cu o inventivitate impresionantă, pacta sunt servanda rămâne la fel de actual: contractele trebuie respectate, tratatele trebuie executate cu bună-credință, iar cuvântul dat trebuie să însemne ceva chiar și atunci când cel care l-a dat constată, cu surprindere și profundă nemulțumire, că trebuie să-l și țină.

Pentru că, în cele din urmă, adevărata civilizație nu se vede în cât de frumos știm să promitem, ci în cât de serios știm să ne respectăm promisiunile atunci când respectarea lor nu ne mai convine.

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu