Pensia de stat — promisiunea eternă a mâinelui care nu mai vine

Există în viața cetățeanului modern o credință aproape mistică: aceea că statul, această entitate omnipotentă și omniprezentă când vine vorba de taxe, va fi acolo, cald și generos, la bătrânețe. Un fel de Moș Crăciun birocratic, care, după o viață întreagă de contribuții, îți va întoarce favorul cu o pensie liniștitoare.

Doar că, între timp, Moșul a intrat la dietă, a schimbat regulile jocului și, în unele cazuri, pare că a uitat complet adresa.

Realitatea este mai puțin festivă și mult mai contabilă. Sistemul public de pensii funcționează după un principiu simplu: cei care muncesc azi îi plătesc pe cei retrași ieri. Un lanț al solidarității, frumos în teorie, dar care începe să scârțâie serios atunci când verigile devin tot mai puține. Populația îmbătrânește, tinerii au plecat de mult din țarră, iar promisiunile rămân…în discursuri…simple promisiuni electorale.

Și mai există un detaliu pe care discursurile oficiale îl ocolesc cu o eleganță suspectă: matematica nu votează și nu poate fi convinsă prin promisiuni. Oricât de convingător ar suna un program de guvernare, cifrele rămân reci. Dacă ai din ce în ce mai puțini contributori și din ce în ce mai mulți beneficiari, ecuația nu devine „mai solidară”, ci pur și simplu nesustenabilă. Restul sunt artificii retorice.

Dar poate cea mai fascinantă performanță a statului este abilitatea de a schimba regulile în timpul jocului. Ai început să contribui acum multe zeci de ani – într-un sistem cu anumite așteptări? Perfect. Până ajungi la final, vei descoperi că vârsta de pensionare s-a mutat, formula de calcul s-a rescris, iar ceea ce părea un plan stabil s-a transformat într-un puzzle legislativ. Este ca și cum ai începe o partidă de șah și, la jumătate, cineva decide că nebunii se mișcă ca turnurile, iar pionii… ei bine, pionii mai vedem.

În plus, ideea că statul „va găsi o soluție” este, de fapt, o traducere politicoasă pentru „vom vedea atunci”. Iar „atunci” coincide, de regulă, cu momentul în care tu ai nevoie de bani, nu de explicații. E un tip de optimism delegat: nu rezolv eu, dar sunt sigur că cineva, cândva, cumva…va face ceva. O strategie excelentă pentru discursuri, mai puțin pentru portofel.

În acest context, ideea de pensie privată individuală nu mai este un moft al celor „prea precauți”, ci un gest elementar de supraviețuire financiară. Pentru că, spre deosebire de promisiunile publice, economiile tale sunt…ale tale. Nu depind de cicluri electorale, de rectificări bugetare sau de ingeniozitatea cu care se mai inventează câte o „reformă necesară”.

Pensia privată individuală introduce, în schimb, un element aproape revoluționar: controlul. Nu total, nu perfect, dar suficient cât să nu depinzi exclusiv de o schemă care se rescrie periodic. Este diferența dintre a fi pasager într-un autobuz al cărui traseu se schimbă fără anunț și a conduce, măcar parțial, propria mașină – chiar dacă drumul are gropi.

Sigur, nici sistemele private nu sunt perfecte. Există riscuri, fluctuații, comisioane sau chiar, falimente. Dar măcar aici regulile sunt clare de la început, iar schimbările nu apar peste noapte prin ordonanțe de urgență strecurate discret într-o seară de vineri.

Mai mult, economisirea individuală schimbă și perspectiva asupra banilor. Nu mai sunt doar contribuții care dispar într-un sistem abstract, ci resurse care se acumulează, cresc, lucrează. Devii, vrând-nevrând, mai atent, mai implicat, poate chiar mai responsabil – nu pentru că te obligă cineva, ci pentru că miza este direct a ta.

Paradoxul este că statul, care ne cere disciplină financiară și contribuții constante, pare incapabil să ofere aceeași disciplină în administrarea propriului sistem. Iar cetățeanul, prins între obligație și incertitudine, ajunge să joace un joc în care nu doar că nu a stabilit regulile, dar nici nu știe exact cum se vor schimba.

Desigur, există și tentația amânării: „Lasă, nu acum, încep sigur de anul viitor.” „Mai e timp.” „Vedem.” Este, probabil, cea mai scumpă formă de liniște temporară. Pentru că timpul este singurul aliat real al unei pensii private, iar fiecare an pierdut nu mai poate fi recuperat prin niciun artificiu financiar spectaculos.

Așa că, în timp ce ni se vorbește despre solidaritate și responsabilitate colectivă, poate ar fi momentul să adăugăm și un strop de responsabilitate personală. Nu din egoism, ci din realism. Pentru că, la finalul zilei, bătrânețea nu este o teorie economică, ci o etapă inevitabilă.

În final, poate că problema nu este că statul ne „lasă singuri”. Problema este că ne obișnuiește să credem că nu trebuie să fim niciodată pe cont propriu. Iar când realitatea contrazice această iluzie, șocul devine inevitabil.

Iar dacă tot suntem invitați să participăm la acest mare experiment social numit „pensia de stat”, poate nu strică să avem și un plan B. Sau, mai bine spus, un plan propriu.

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu