Coduri vechi, realități noi — cum legiferăm trecutul și ne mirăm că prezentul nu ne ascultă

Există în arhitectura statului o piesă care ar trebui să fie vie, suplă, adaptabilă: Legislația. La noi, însă, ea seamănă mai degrabă cu o piesă de muzeu – prăfuită, rigidă și protejată de orice tentativă serioasă de modernizare. Nu pentru că n-ar fi nevoie de legi noi. Ci pentru că, aparent, ne-am obișnuit să operăm prezentul cu instrumente concepute pentru un trecut care nici măcar nu mai există.

Codurile noastre nu sunt doar vechi. Sunt obosite. Încărcate până la refuz cu articole peste articole, alineate peste alineate, excepții la excepții și interpretări care se ramifică la infinit. Nu mai sunt instrumente de claritate, ci labirinturi normative în care te rătăcești înainte să apuci să înțelegi pe unde ai intrat.

Teoretic, legea ar trebui să fie accesibilă. Practic, ea a devenit o limbă moartă, vorbită fluent doar de inițiați și interpretată diferit în funcție de cine citește și, mai ales, de cine decide. Cetățeanul obișnuit nu mai citește legea – o suportă. O simte. O evită. Pentru că a înțeles, poate intuitiv, că nu e făcută pentru el, ci pentru un ecosistem birocratic care se hrănește din complexitate.

Și aici apare paradoxul: într-o lume care se mișcă rapid, în care relațiile economice, sociale și tehnologice evoluează de la un an la altul, noi continuăm să reglementăm cu o lentoare solemnă, aproape ritualică. Când apare o problemă nouă, reacția legislativă nu este să simplifice, ci să adauge. Încă un articol. Încă o excepție. Încă o peticeală aplicată peste un sistem deja sufocat.

Rezultatul? Un monstru normativ. Greoi, contradictoriu, imprevizibil.

Codurile ar trebui să fie coloana vertebrală a sistemului juridic. La noi, ele au devenit mai degrabă un conglomerat de compromisuri istorice. Fiecare modificare a venit cu intenția declarată de a „îmbunătăți” ceva, dar, în realitate, a adăugat un nou strat de ambiguitate. În loc să clarifice, au complicat. În loc să simplifice, au încărcat.

Și, inevitabil, această lipsă de claritate se varsă direct în instanțe. Judecătorii nu mai aplică legea – o descifrează. Avocații nu mai argumentează pe fond – navighează printre interpretări. Procesele nu mai sunt doar despre dreptate, ci despre cine reușește să înțeleagă mai bine un text care, în mod ironic, ar trebui să fie limpede.

Așa ajungem la o justiție în care rezultatul nu depinde doar de fapte, ci și de cât de „citibilă” este legea în cauza respectivă. Or, când legea devine o enigmă, dreptatea devine o loterie.

Ne place să vorbim despre ”reforme punctuale”. Despre modificări ”necesare” și ”urgente”. În realitate, aceste intervenții sunt echivalentul juridic al plasturilor aplicați pe o fractură deschisă. Nu rezolvă nimic fundamental. Doar amână momentul în care vom fi obligați să recunoaștem evidența: sistemul are nevoie nu de retușuri, ci de o reconstrucție serioasă.

Coduri noi. Dar nu doar noi în sens cronologic. Noi în gândire. Coduri clare, care spun exact ce trebuie și nimic în plus. Coduri suple, care pot fi aplicate fără să necesite trei interpretări și două recursuri în interesul legii. Coduri care nu se tem de simplitate, pentru că simplitatea, contrar aparențelor, este cea mai sofisticată formă de inteligență juridică.

Sigur, există o teamă aproape viscerală față de schimbare. Argumentul clasic: ”sistemul trebuie să fie stabil”. Corect. Dar stabilitatea nu înseamnă stagnare. Nu înseamnă conservarea unor texte care nu mai corespund realității. O lege care nu mai reflectă societatea pe care o reglementează nu este stabilă – este depășită.

Mai există și reflexul birocratic al conservării: de ce să simplifici, când poți complica? Complexitatea creează dependență. Cu cât legea e mai greu de înțeles, cu atât mai necesar devine intermediarul. Se creează astfel un ecosistem confortabil pentru cei care îl cunosc, dar complet opac pentru cei care ar trebui, în mod normal, să fie protejați de el.

Iar justițiabilul ? Rămâne, ca de obicei, spectator. Privește cum legislația se modifică, se completează, se „armonizează”, fără să devină vreodată mai ușor de folosit. E ca un manual rescris anual, dar tot imposibil de citit.

Nevoia de coduri noi nu este un moft academic. Este o urgență practică. Fiecare zi în care funcționăm cu o legislație confuză este o zi în care pierdem timp, bani și, mai ales, încredere. Pentru că oamenii nu își pierd încrederea în lege doar atunci când este nedreaptă, ci și atunci când este de neînțeles.

Un sistem juridic modern nu se definește prin volumul de norme, ci prin calitatea lor: claritate, coerență, aplicabilitate. Prin capacitatea de a fi aplicat fără să fie reinterpretat la fiecare pas.

O lege care are nevoie de interpretări succesive pentru a putea fi folosită nu mai este un instrument – aeste un obstacol elegant formulat.

Altfel spus: nu avem nevoie de mai multă lege. Avem nevoie de lege mai bună. Dar pentru aceasta e nevoie de un efort pe care, până acum, l-am evitat cu o consecvență admirabilă: să renunțăm la confortul improvizației și să construim, cu adevărat, ceva coerent, simplu și funcțional.

Până atunci, vom continua să trăim într-un paradox perfect funcțional: o societate modernă, guvernată de o legislație care se încăpățânează să rămână în urmă, continuând să administrăm prezentul cu instrumentele trecutului și să cosmetizăm, periodic, un sistem care refuză să se lase vindecat.

Și ne vom mira, în continuare, de ce lucrurile nu merg, convinși că problema e oriunde – numai în oglindă, nu !

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu