Egalitatea de arme, în varianta cu un singur câștigător

În teorie, justiția ar trebui să fie o scenă a echilibrului: două părți aflate pe poziții egale, arbitrate de un judecător imparțial.

În procesul penal românesc, egalitatea de arme este ca desertul din meniul de prânz: apare frumos în listă, sună promițător, dar când îl ceri, ți se spune politicos că ”nu mai este disponibil”. Spectacolul seamănă mai degrabă cu o piesă în care unul dintre actori vine cu scenariul deja scris, cu decorul pregătit și cu aplauzele aranjate din culise. Actorul principal din piesă, procurorul – magistrat, desigur – cu dosarul gata pregătit, cu probele selectate și cu o încredere calmă că povestea va fi spusă „corect”. Corect, adică în varianta sa, în care realitatea nu încurcă prea mult construcția. Pentru că, nu-i așa, adevărul e important… dar nu chiar atât de important încât să strice o teorie bine legată.

Iar acel actor poartă roba de procuror, investit cu aura de ”magistrat”, de către un presedinte care nu mai știa ce să le ofere pentru a fi, și el și familia sa, inamovibili. Și uite cum aceasta titulatură care, în loc să inspire echilibru, ajunge adesea să consacre un dezechilibru periculos.

Egalitatea de arme – acest principiu invocat atât de des și solemn în tratate și decizii – devine o ficțiune comodă atunci când una dintre părți controlează însăși faza de construcție a dosarului penal. Procurorul decide ce probe există, ce probe sunt/nu sunt “relevante”, care martori merită ascultați și care pot fi uitați în anonimat.

Apărarea apare ceva mai târziu, ca un invitat care nu a prins repetițiile, cu acces limitat la scenariul piesei, încercând să repare o poveste deja trasată. Nu este o competiție, ci un joc în care regulile sunt stabilite unilateral, înainte de a incepe jocul... Avocatul răsfoiește dosarul, încearcă să pună întrebări, mai cere o probă, mai ridică o sprânceană. În general, deranjează ritmul. Nu grav, dar suficient cât să fie privit cu acea răbdare politicoasă rezervată celor care “nu înțeleg pe deplin situația”.

În faza de urmărire penală, lucrurile sunt simple: procurorul caută adevărul. Dacă îl găsește, foarte bine. Dacă nu, nu-i problemă, îl conturează. Cu grijă, cu instrumente legale, cu formulări elegante. Uneori, adevărul iese exact cum trebuie – clar, coerent și… surprinzător de convenabil.

În instrumentarea dosarului de urmărire penală, puterea procurorului nu este doar mare – este cvasi-discreționară. Sub pretextul eficienței și al interesului public, se justifică măsuri intruzive, presiuni subtile și uneori o creativitate juridică ce ar face invidios orice romancier. Iar când aceste excese sunt aduse în fața instanței, ele sunt adesea tratate cu o indulgență care contrastează flagrant cu severitatea aplicată celorlalți participanți la proces.

Ajunși în instanță, atmosfera devine și mai interesantă. Procurorul vorbește ca o autoritate, avocatul ca o opinie. Primul formulează concluzii, al doilea „susține apărări”. Diferența e subtilă, dar se simte. Unul pare să explice ce s-a întâmplat, celălalt să încerce să complice lucrurile. Mai grav este că statutul de ”magistrat” pare să creeze o solidaritate tacită în interiorul sistemului. Procurorul și judecătorul împart nu doar limbajul juridic, ci uneori și o perspectivă comună asupra cauzei. Avocatul devine astfel un intrus, tolerat, dar rareori tratat ca un partener egal în actul de justiție. Intervențiile sale sunt întrerupte mai ușor, cererile respinse mai prompt, iar argumentele privite cu o suspiciune pe care acuzarea nu o cunoaște.

Egalitatea de tratament? Desigur, există. În principiu. În practică, fiecare participant are stilul său: procurorul insistă și e convingător, avocatul insistă și e… insistent. Procurorul cere și i se analizează, avocatul cere și i se explică de ce nu e momentul acum.

Această “egalitate” de tratament nu este doar o problemă de etichetă profesională, ci o fisură în însăși structura procesului echitabil. Când una dintre părți beneficiază de prezumția de bună-credință, iar cealaltă trebuie să lupte pentru a fi ascultată, nu mai vorbim despre justiție, ci despre o formalitate cu final previzibil.

Nu vorbim despre abuzuri spectaculoase, nu despre excese care să zguduie sistemul. Ar fi prea simplu. Vorbim despre acele mici diferențe, repetate cu consecvență: o cerere admisă mai ușor, o intervenție tolerată mai mult, o prezumție acordată din reflex. Nimic dramatic, dar suficient cât să încline discret balanța.

Se invocă frecvent ideea că procurorul apără interesul public. Dar interesul public nu poate fi redus la obținerea unei condamnări cu orice preț. Adevăratul interes public este aflarea adevărului în condiții de echitate. Iar echitatea nu poate exista acolo unde balanța este înclinată structural.

Iar la finalul dosarului, toată lumea poate spune liniștită că procesul a fost echitabil. Regulile au fost respectate, procedura a fost urmată, decorul a fost impecabil. Doar că, undeva între început și sfârșit, egalitatea de arme a rămas blocată în teorie, probabil în aceeași sală unde încă se servește desertul care „nu mai este disponibil”.

Și poate asta e adevărata performanță a sistemului: nu că ar elimina dezechilibrul, ci că reușește să-l facă aproape invizibil. Atât de discret, încât ajungi să te întrebi dacă nu cumva a fost mereu așa. Sau, și mai grav, dacă nu cumva așa ar trebui să fie.

Cred că a venit momentul să renunțăm la mitul procurorului-magistrat ca figură infailibilă și să privim cu mai multă luciditate rolul său real în proces. Nu pentru a-l demoniza, ci pentru a-l aduce înapoi acolo unde ar trebui să fie: pe o poziție egală cu celelalte părți, supus acelorași rigori, aceleiași suspiciuni sănătoase și aceluiași control efectiv.

Până atunci, vom continua să asistăm la un paradox juridic: un proces care pretinde egalitate, dar funcționează pe baza unui dezechilibru sistemic. Iar în acest paradox, cel mai mare risc nu este pentru inculpat sau avocat, ci pentru însăși credibilitatea justiției.

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu