„Maestre, unde-i cafeaua?” — între aroganța de Instagram și analfabetismul juridic procesual

Intrarea in profesie a noilor generatii de stagiari a devenit un sport extrem, unde miza nu mai este stăpinirea excepțiilor de procedura si trasarea unei viitoare cariere, ci negocierea onorariului care sa-ti acopere creditul deja facut la 20 si un pic de ani, abonamentul la sala de fitness si a numarului de zile de concediu. Avem o generatie care confunda examenul de primire in profesie – un test de memorare mecanica – cu o confirmare a genialitatii absolute.

Teoria ca Teoria, insa practica ne omoara (la propriu).

Este fascinant sa vezi CV-ul unui stagiar intins le 5-6 pagini, cu atit de multe competente si abilitati, incit te intrebi sincer daca nu el este cel care face angajarea. Un stagiar care recita din Boroi sau Streteanu mai ceva ca tonomatele defecte platite de la “talk-show-uri”, dar care intra in atac de panica daca trebuie sa completeze o confirmare de primire, o dovada de indeplinire a procedurii sau să gasească arhiva unei instante.

Pretentiile lor financiare incep de la praguri care i-ar face gelosi pe definitivii cu zece ani experienta, insa capacitatea de a redacta o cerere de chemare in judecata fără ”copy-paste” dintr-un model expirat este, de multe ori, sublima, dar lipseste cu desavirsire.

In timp ce barourile se umplu de tineri care stapinesc perfect filtrele de pe social media și terminologia de ”life style” & ”corporate wellness”, salile de judecata ii gasesc adesea muti, blocati fizic si mental, adesea tremurind in fata unei instante care nu are rabdarea unui algoritm TikTok.

Ei doresc statut, doresc respect dar, mai ales, ei doresc un salariu de ”senior” din prima luna, dar efortul de a citi un dosar din scoarta’n la scoarta pare o corvoada demna de sclavii de pe plantatie, nu de un avocatel a carui semnatura de pe Juramintul rostit la intrarea in profesie, inca nu s-a uscat.

Pentru stagiari, a invata meserie ”la talpa” a devenit o jignire, iar smerenia, un concept arhaic. Astazi, stagiarul nu mai vine să ”fure” meserie de la maestrul sau, ci vine să “imprumute” un birou prestigios pentru poze si pentru o viitoare negociere salariala, mai buna, la un alt maestru. Lipsa de pregatire practica este mascata de o atitudine defensiva: daca maestrul cere corectarea unei virgule/a unei idei/nuante, e „toxic”; daca i se cere să stea peste program pentru un termen urgent, e ”burnout”.

Avem nevoie de avocati reali, nu de influenceri cu roba. Pina cind tinerii stagiari nu vor intelege că dreptul se invata in praful arhivei si in noptile pierdute deasupra jurisprudentei, nu pe Facebook, prapastia dintre pretentii si competenta va continua sa se adinceasca.

Maestrilor, poate ca este timpul sa le explicam ca onorariul se merita, nu este generat de un simplu card de membru al baroului. Sau, si mai bine, poate le explicam care erau conditiile in care am invatat noi meserie. Nu-l intereseaza acest punct de vedere?!? Corect - dreptul si optiunea lor…😊😊😊

Dacă intri astazi intr-o facultate de drept, ai impresia că esti la o prezentare de moda sau la un casting pentru “Suits”. Daca intri, insa intr-o sala de judecata si asculti un stagiar de prim an ”argumentind”, ai impresia ca asisti la o sceneta de amatori unde actorul principal și-a uitat nu doar replicile, ci și logica elementara. Asistam la un fenomen periculos: o inflatie de orgoliu dublata de o carenta cronica de competenta practica.

Examenul de primire in profesie a devenit pentru mulți stagiari un soi de bilet de loterie cistigator care le da dreptul la o viata de lux instantanee – “Am luat examenul, deci sint un zeu !“, in loc de: “Greul de-abia acum incepe, caci trebuie sa conving!”

Tinerii stagiari ies de pe bancile Facultatilor cu senzatia ca, daca au tocit grilele pina la epuizare, codurile nu mai au secrete pentru ei. Realitatea? Prima întilnire cu un adversar pregatit/judecator irascibil/cu o exceptie de necompetenta, ii lasa muti. Stiu teoria nulitatii actului juridic, dar nu sunt capabili să verifice daca o imputernicire este semnata unde trebuie si de catre cine trebuie.

Pretentiile financiare ale stagiariului modern sunt invers proportionale cu valoarea adaugata pe care o aduce în firma. Se vine la interviu cu o listă de shopping: salariu care să acopere rata la un apartament, un SUV second-hand, cafea braziliana la birou și, obligatoriu: ”flexibilitatea” programului.

In mintea lor, simpla prezenta la birou 7-8 ore pe zi este un serviciu imens adus maestrului lor. Cind li se explica faptul ca, in primele sase luni, firma practic ii plateste ca să ii invete sa scrie o adresa catre instanta, apare frustrarea. Se considera ”exploatati” daca li se cere sa mearga la arhiva sau sa stea la coada la registratura – munci considerate mult ”sub demnitatea lor de intelectuali”.

Este dureros să vezi un ”viitor mare penalist” - asa cum se viseaza toti – care nu stie sa acorde subiectul cu predicatul intr-o plângere prealabilă. Generația social-media scrie sententios, dar gol. Se abuzeaza de arhaisme juridice si de un limbaj de lemn preluat din modele de pe internet, fara nicio urmă de strategie juridică.

Daca cererea de chemare in judecata nu se potrivește 100% pe un șablon gasit pe Google sau daca i-a expirat gratuitatea la ChatGTP, stagiarul intra în eroare de sistem. Creativitatea juridica este zero; spiritul critic - absent.

Ei nu realizeaza ca nivelul lor real la angajare este de “copy-paste”, iar pretentiile lor salariale sint la nivelul unui Senior Partner. Salariu de “Middle Management” este pentru o munca de curierat.

Aceasta este, de fapt, radiografia unui esec de sistem, in care statul a impus salariul minim de angajare fara a lasa ca acesta sa fie reglat de/pe piata in functie de cerere si oferta.

In paralel, si noi, maestrii lor, avem partea noastra de responsabilitate. Multi maestri nu mai au timpul sau disponibilitatea de a forma cu adevarat avocati buni, iar relatia devine una pur tranzactionala: stagiarul vrea bani si statut, maestrul vrea eficienta imediata. Formarea reala cade intre aceste doua asteptari hilare.

Avocatura a fost mereu o profesie de anduranta, de nervi tari si de nopti albe. Astazi, daca un maestru ridică vocea sau indraznestete sa dea o observație pe un draft plin de greșeli, stagiarul invoca imediat ”mediul toxic” si vrea sa plece. Se cauta echilibrul ”work-life” inainte de a invata macar cum se calculeaza un termen de apel. Vor sa fie mentorati, dar nu accepta critica. Vor sa fie respectati, dar nu respecta ierarhia si rigoarea pe care această profesie le impune de secole.

Dacă in trecut stagiarul asista mut si cu agenda in mina la consultatiile maestrului, incercind sa deprinda arta psihologiei judiciare, astazi stagiarul priveste clientul cu o superioritate plictisita. Pentru noua generatie, clientul nu este omul cu o problema de viata, ci un furnizor de onorarii care ”nu intelege procesul”.

Apare o aroganta de neinteles: stagiarul care nu a pus concluzii pe fond în viata lui isi permite sa trateze cu sictir o companie sau un justitiabil disperat, doar pentru ca el, stagiarul, are o diploma (inca uda de la tipar). Lipsa de empatie este confundata, adesea, cu ”profesionalismul rece”, cind de fapt este doar incapacitatea de a gestiona o relatie umana complexa. Sa-i explici unui client pe intelesul lui o viitoare strategie juridica? Prea complicat.

Dar, poate, cea mai grava “boala” a stagiarului modern este insa atrofierea curiozitatii sale intelectuale. Daca speta nu se rezolva cu un ”search” rapid pe un grup de Facebook sau pe un portal de jurisprudenta (unde cauta direct solutia, nu rationamentul), stagiarul declara cauza pierduta/”neinteresanta”.

Spiritul de cercetare a murit sub darimaturile comoditatii. Nu se mai deschid tratate, nu se mai cauta exceptii de procedura inovatoare, nu se mai chestioneaza litera legii. Se merge pe ”calea batatorita” a mediocritatii, dar cu pretentia de a fi numit ”expert”. Curiozitatea de a intelege de ce o norma este strimba a fost înlocuita de dorinta de a afla cum poti factura mai multe ore de ”research” care au constat, de fapt, in vizionarea unor clipuri cu alti avocati care se pling de cit de greu e la birou.

Aceasta discrepanta intre nimicul profesional si totul financiar pe care îl pretind acesti tineri stagiari transforma avocatura dintr-o profesie liberala de elita intr-un bazar de orgolii ieftine. Pina cind ”maestrul” nu va redeveni o autoritate, iar ”stagiarul” nu va reinvata respectul, tacerea si studiul, vom continua sa producem posesori de roba care știu totul despre drepturile lor si absolut nimic despre obligatiile lor.

Roba nu este un simbol de statut instantaneu. Este, cel mult, inceputul unei obligatii. Respectul – clientilor, instantei, colegilor – nu vine odata cu admiterea in profesie, ci mult dupa.

In loc de Concluzie: Dragi stagiari, roba nu este un accesoriu de moda si nici un bilet gratuit catre o viata de huzur. Pina cind nu veti intelege ca respectul clientilor si al colegilor “mai hirsiti in meserie” se cistiga, cu sudoare in arhive, la grefe sau in instante, cu mii de pagini de doctrină citite (nu doar rasfoite) si cu o doză serioasa de smerenie, veti ramine doar niste spectatori scumpi ai actului de justitie.

Avocatura nu se face cu ”vibe-uri bune”, ci cu legea in mina si cu mintea brici. Coboriti din social-media in dosarele reale cit mai curind, altfel prapastia dintre ceea ce credeti că sunteti si ceea ce puteti face efectiv va va inghiti cu tot cu pretentii.

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu