„Maestre, unde-i cafeaua?” – între aroganța de Instagram și analfabetismul juridic procesual

Intrarea în profesie a noilor generații de stagiari a devenit un sport extrem, unde miza nu mai este stăpânirea excepțiilor de procedură și trasarea unei viitoare cariere, ci negocierea onorariului care să-ți acopere creditul deja făcut la 20 și un pic de ani, abonamentul la sala de fitness și a numărului de zile de concediu. Avem o generație care confundă examenul de primire în profesie – un test de memorare mecanică – cu o confirmare a genialității absolute.

Teoria ca Teoria, însă practica ne omoară (la propriu).

Este fascinant să vezi CV-ul unui stagiar întins la 5-6 pagini, cu atât de multe competențe și abilități, încât te întrebi sincer dacă nu el este cel care face angajarea. Un stagiar care recită din Boroi sau Streteanu mai ceva ca tonomatele defecte plătite de la „talk-show-uri”, dar care intră în atac de panică dacă trebuie să completeze o confirmare de primire, o dovadă de îndeplinire a procedurii sau să găsească arhiva unei instanțe.

Pretențiile lor financiare încep de la praguri care i-ar face geloși pe definitivii cu zece ani experiență, însă capacitatea de a redacta o cerere de chemare în judecată fără „copy-paste” dintr-un model expirat este, de multe ori, sublimă, dar lipsește cu desăvârșire.

În timp ce barourile se umplu de tineri care stăpânesc perfect filtrele de pe social media și terminologia de „life style” & „corporate wellness”, sălile de judecată îi găsesc adesea muți, blocați fizic și mental, adesea tremurând în fața unei instanțe care nu are răbdarea unui algoritm TikTok.

Ei doresc statut, doresc respect dar, mai ales, ei doresc un salariu de „senior” din prima lună, dar efortul de a citi un dosar din scoarță’n la scoarță pare o corvoadă demnă de sclavii de pe plantație, nu de un avocățel a cărui semnătură de pe Jurământul rostit la intrarea în profesie, încă nu s-a uscat.

Pentru stagiari, a învăța meserie „la talpă” a devenit o jignire, iar smerenia, un concept arhaic. Astăzi, stagiarul nu mai vine să „fure” meserie de la maestrul său, ci vine să „împrumute” un birou prestigios pentru poze și pentru o viitoare negociere salarială, mai bună, la un alt maestru. Lipsa de pregătire practică este mascată de o atitudine defensivă: dacă maestrul cere corectarea unei virgule/a unei idei/nuanțe, e „toxic”; dacă i se cere să stea peste program pentru un termen urgent, e „burnout”.

Avem nevoie de avocați reali, nu de influenceri cu robă. Până când tinerii stagiari nu vor înțelege că dreptul se învață în praful arhivei și în nopțile pierdute deasupra jurisprudenței, nu pe Facebook, prăpastia dintre pretenții și competență va continua să se adâncească.

Maeștrilor, poate că este timpul să le explicăm că onorariul se merită, nu este generat de un simplu card de membru al baroului. Sau, și mai bine, poate le explicăm care erau condițiile în care am învățat noi meserie. Nu-l interesează acest punct de vedere?!? Corect - dreptul și opțiunea lor…😊😊😊

Dacă intri astăzi într-o facultate de drept, ai impresia că ești la o prezentare de modă sau la un casting pentru „Suits”. Dacă intri, însă, într-o sală de judecată și asculți un stagiar de prim an „argumentând”, ai impresia că asiști la o scenetă de amatori unde actorul principal și-a uitat nu doar replicile, ci și logica elementară. Asistăm la un fenomen periculos: o inflație de orgoliu dublată de o carență cronică de competență practică.

Examenul de primire în profesie a devenit pentru mulți stagiari un soi de bilet de loterie câștigător care le dă dreptul la o viață de lux instantanee – „Am luat examenul, deci sunt un zeu !”, în loc de: „Greul de-abia acum începe, căci trebuie să conving!”

Tinerii stagiari ies de pe băncile Facultăților cu senzația că, dacă au tocit grilele până la epuizare, codurile nu mai au secrete pentru ei. Realitatea? Prima întâlnire cu un adversar pregătit/judecător irascibil/cu o excepție de necompetență, îi lasă muți. Știu teoria nulității actului juridic, dar nu sunt capabili să verifice dacă o împuternicire este semnată unde trebuie și de către cine trebuie.

Pretențiile financiare ale stagiarului modern sunt invers proporționale cu valoarea adăugată pe care o aduce în firmă. Se vine la interviu cu o listă de shopping: salariu care să acopere rata la un apartament, un SUV second-hand, cafea braziliană la birou și, obligatoriu: „flexibilitatea” programului.

În mintea lor, simpla prezență la birou 7-8 ore pe zi este un serviciu imens adus maestrului lor. Când li se explică faptul că, în primele șase luni, firma practic îi plătește ca să îi învețe să scrie o adresă către instanță, apare frustrarea. Se consideră „exploatați” dacă li se cere să meargă la arhivă sau să stea la coadă la registratură – munci considerate mult „sub demnitatea lor de intelectuali”.

Este dureros să vezi un „viitor mare penalist” - așa cum se visează toți – care nu știe să acorde subiectul cu predicatul într-o plângere prealabilă. Generația social-media scrie sentențios, dar gol. Se abuzează de arhaisme juridice și de un limbaj de lemn preluat din modele de pe internet, fără nicio urmă de strategie juridică.

Dacă cererea de chemare în judecată nu se potrivește 100% pe un șablon găsit pe Google sau dacă i-a expirat gratuitatea la ChatGPT, stagiarul intră în eroare de sistem. Creativitatea juridică este zero; spiritul critic - absent.

Ei nu realizează că nivelul lor real la angajare este de „copy-paste”, iar pretențiile lor salariale sunt la nivelul unui Senior Partner. Salariu de „Middle Management” este pentru o muncă de curierat.

Aceasta este, de fapt, radiografia unui eșec de sistem, în care statul a impus salariul minim de angajare fără a lăsa ca acesta să fie reglat de/pe piață în funcție de cerere și ofertă.

În paralel, și noi, maeștrii lor, avem partea noastră de responsabilitate. Mulți maeștri nu mai au timpul sau disponibilitatea de a forma cu adevărat avocați buni, iar relația devine una pur tranzacțională: stagiarul vrea bani și statut, maestrul vrea eficiență imediată. Formarea reală cade între aceste două așteptări hilare.

Avocatura a fost mereu o profesie de anduranță, de nervi tari și de nopți albe. Astăzi, dacă un maestru ridică vocea sau îndrăznește să dea o observație pe un draft plin de greșeli, stagiarul invocă imediat „mediul toxic” și vrea să plece. Se caută echilibrul „work-life” înainte de a învăța măcar cum se calculează un termen de apel. Vor să fie mentorați, dar nu acceptă critica. Vor să fie respectați, dar nu respectă ierarhia și rigoarea pe care această profesie le impune de secole.

Dacă în trecut stagiarul asista mut și cu agenda în mână la consultațiile maestrului, încercând să deprindă arta psihologiei judiciare, astăzi stagiarul privește clientul cu o superioritate plictisită. Pentru noua generație, clientul nu este omul cu o problemă de viață, ci un furnizor de onorarii care „nu înțelege procesul”.

Apare o aroganță de neînțeles: stagiarul care nu a pus concluzii pe fond în viața lui își permite să trateze cu sictir o companie sau un justițiabil disperat, doar pentru că el, stagiarul, are o diplomă (încă udă de la tipar). Lipsa de empatie este confundată, adesea, cu „profesionalismul rece”, când de fapt este doar incapacitatea de a gestiona o relație umană complexă. Să-i explici unui client pe înțelesul lui o viitoare strategie juridică? Prea complicat.

Dar, poate, cea mai gravă „boală” a stagiarului modern este însă atrofierea curiozității sale intelectuale. Dacă speța nu se rezolvă cu un „search” rapid pe un grup de Facebook sau pe un portal de jurisprudență (unde caută direct soluția, nu raționamentul), stagiarul declară cauza pierdută/„neinteresantă”.

Spiritul de cercetare a murit sub dărâmăturile comodității. Nu se mai deschid tratate, nu se mai caută excepții de procedură inovatoare, nu se mai chestionează litera legii. Se merge pe „calea bătătorită” a mediocrității, dar cu pretenția de a fi numit „expert”. Curiozitatea de a înțelege de ce o normă este strâmbă a fost înlocuită de dorința de a afla cum poți factura mai multe ore de „research” care au constat, de fapt, în vizionarea unor clipuri cu alți avocați care se plâng de cât de greu e la birou.

Această discrepanță între nimicul profesional și totul financiar pe care îl pretind acești tineri stagiari transformă avocatura dintr-o profesie liberală de elită într-un bazar de orgolii ieftine. Până când „maestrul” nu va redeveni o autoritate, iar „stagiarul” nu va reînvăța respectul, tăcerea și studiul, vom continua să producem posesori de robă care știu totul despre drepturile lor și absolut nimic despre obligațiile lor.

Roba nu este un simbol de statut instantaneu. Este, cel mult, începutul unei obligații. Respectul – clienților, instanței, colegilor – nu vine odată cu admiterea în profesie, ci mult după.

În loc de Concluzie: Dragi stagiari, roba nu este un accesoriu de modă și nici un bilet gratuit către o viață de huzur. Până când nu veți înțelege că respectul clienților și al colegilor „mai hârșiți în meserie” se câștigă, cu sudoare în arhive, la grefe sau în instanțe, cu mii de pagini de doctrină citite (nu doar răsfoite) și cu o doză serioasă de smerenie, veți rămâne doar niște spectatori scumpi ai actului de justiție.

Avocatura nu se face cu „vibe-uri bune”, ci cu legea în mână și cu mintea brici. Coborâți din social-media în dosarele reale cât mai curând, altfel prăpastia dintre ceea ce credeți că sunteți și ceea ce puteți face efectiv vă va înghiți cu tot cu pretenții.

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu