Excelența Sa, Domnul de la Ghișeul 3 — sau cum a devenit nobilimea nume de familie obligatoriu

Există în România o specie rară, aproape mitologică, mai greu de depistat decât zimbrul și mai discretă decât bunul-simț administrativ: urmașii vechilor familii nobiliare. Nu, nu-i veți recunoaște după domenii vaste, după servitori sau după cine știe ce baluri fastuoase. Îi veți recunoaște după… numele de familie.

Pentru că, în urma unei ingenioase simplificări istorice a statului comunist, aceia care odinioară erau „de ceva”, „dintr-un loc”, „ai unei case”, au devenit, printr-un miracol birocratic, purtători de titluri… la rubrica „nume de familie”.

Nu mai avem baroni, conți, marchizi sau prinți. Avem cetățeni perfect egali, dar unii dintre ei răspund la apelul solemn acestulal instituțiilor: „Baron Popescu, vă rog la casierie!”… „de Popescu, vă rog, la ghișeul 4!”

Și, ca orice fenomen bine gestionat administrativ, această transformare nu a venit cu explicații, ci cu obișnuință. S-a întâmplat, s-a consemnat și, în mod tipic, a devenit normal. Pentru că în România, dacă ceva durează suficient de mult, nu mai este absurd – devine firesc.

Egalitatea a fost aplicată cu o rigoare demnă de manual. Nu doar că titlurile au fost desființate – ceea ce, într-o republică, poate părea firesc – dar au fost și… reciclate. Nu s-au pierdut, Doamne ferește. S-au transformat în etichete administrative, în ștampile lingvistice lipite definitiv de identitatea civilă. Un fel de muzeu ambulant, dar fără drept de intrare, fără explicații și, mai ales, fără respect.

Mai mult, această „reciclare” are o subtilitate aparte: nu mai indică nimic real, dar continuă să sugereze ceva. Un ecou fără voce, o titulatură fără conținut, o formă fără fond care se plimbă zilnic între instituții, ghișee și formulare.

Așa se face că, în loc să porți un titlu ca pe o amintire a unei istorii, îl porți ca pe un bagaj birocratic. Nu mai ești „baronul cutare”, ești „domnul Baron”, chemat la coadă, strigat pe holuri, trecut în registre. Nu mai e o distincție, e o confuzie permanentă între trecut și prezent, între statut și glumă involuntară.

Statul comunist, în elanul său egalitar, a rezolvat problema nobilimii cu o eficiență remarcabilă: a tăiat vârful, dar a lăsat eticheta. A eliminat privilegiul, dar a păstrat sunetul. Ca și cum ai demola un palat, dar ai păstra plăcuța de la intrare și ai lipi-o pe ușa unui apartament de bloc. „Aici a fost cândva ceva important. Acum este… altceva.”

Și poate că nimic nu descrie mai bine această situație decât felul în care reacționează ceilalți. Un zâmbet reținut, o sprânceană ridicată, o ezitare în adresare: „Domnule… Baron?”. Nu e respect, nu e ironie asumată – e o formă de nedumerire socială permanentă.

Și, uneori, absurdul nu mai este doar o observație generală, ci devine o experiență personală. Când un nume precum „Baron” nu mai este un titlu, ci o obligație administrativă, identitatea însăși capătă o formă stranie. Nu mai este o alegere, nu mai este o moștenire purtată conștient, ci o etichetă impusă, completată pe formulare, rostită la apeluri oficiale, trecută mecanic în baze de date. Iar în acel moment, distanța dintre ceea ce a fost cândva un simbol și ceea ce a devenit azi – o simplă rubrică – nu mai este doar istorică, ci profund imorală.

Și, ca în orice operă birocratică de durată, consecințele nu s-au oprit în trecut. Ele continuă să producă situații de un absurd aproape artistic. Imaginează-ți un interviu de angajare: „Numele? Baron. Funcția dorită?” sau… un simplu consult medical: „Domnul Baron, la cabinetul 4!”

Acestea sunt momentele în care istoria respiră adânc… și apoi tușește stânjenit.

Problema nu este existența acestor nume. Problema este modul în care au fost forțate să devină altceva decât erau. Un titlu, prin definiție, nu este un nume. Este o poziție, o poveste, o ancoră într-un context istoric.

Când îl transformi în simplu identificator, îl golești de sens și îl expui ridicolului cotidian.

Și, poate mai grav, îl scoți din istorie fără să-l aduci cu adevărat în prezent. Rămâne suspendat, ca o etichetă fără obiect, ca o amintire fără memorie.

Ironia supremă este că, într-o societate care declară că a depășit aceste diferențe sociale/de clasă, urmașii vechilor familii nobiliare continuă să le poarte… în acte. Nu ca simboluri de prestigiu, ci ca accidente administrative. Nu ca semne de distincție, ci ca surse de confuzie și, uneori, de zâmbete ironice.

Mai mult, această situație creează o dublă nedreptate. Pe de o parte, cei care poartă aceste nume sunt reduși la o caricatură involuntară. Pe de altă parte, societatea pierde contactul real cu propria istorie, transformând-o într-o glumă de formular. În loc să înțelegem ce a fost, preferăm să bifăm ce a rămas.

În mod paradoxal, într-o epocă obsedată de identitate, exact identitatea este cea tratată cel mai superficial. Se simplifică, se standardizează, se încadrează în căsuțe – iar tot ce nu încape devine, inevitabil, suspect sau ridicol.

Și poate că, într-o zi, cineva va avea curajul să repare această mică absurditate mare. Poate chiar autorul acestui articol. Nu pentru a reînvia privilegii, ci pentru a ne reda sensul. Pentru a separa, în sfârșit, numele de titlu, identitatea de istorie, prezentul de trecut.

Până atunci, însă, trăim într-o realitate în care Excelența Sa stă la coadă, își așteaptă rândul și completează formulare. Cu majuscule, desigur. Pentru că, în România, chiar și trecutul trebuie scris citeț… ca să încapă în căsuțele tipizate.

Nu mai avem aristocrație – avem doar ecoul ei trecut la rubrica „nume de familie”.Comuniștii au abolit istoria, dar au lăsat-o angajată la ghișeu.

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu