Justiția cu pantofi găuriți — spectacolul solemn al instituțiilor noastre de drept

Ah, instituțiile dreptului – acele temple ale bunei-cuviințe civice, unde hârtia se transformă în sacre ritualuri și unde solemnitatea poartă costum cu cravată. Privim cu prețuire spre ele așa cum privim un tablou vechi: puțin praf pe cadre, ceva fisuri în lac, dar nimic care să ne oprească la picioare. Doar că în spatele ramei, sub lac, pictorul a plecat demult, iar cineva a pus o lumânare ca să ascundă mirosul.

Pamfletul pe care-l citiți nu e o dare în judecată – e o radiografie, la firul ierbii, cu stetoscop de lemn: lovește, face zgomot, dar, cine știe, poate, trezește.

Procedura e zeitatea supremă – întotdeauna se dă corectă, întotdeauna se vrea neprihănită. Ea e cea care te încălzește cu promisiunea echității la “următorul termen”. E ca la teatru: se aprinde lampa, cortina rămâne încremenită. Sediile sunt palate de așteptare unde timpul se dilată. Documentele se înmulțesc ca-ntr-un prodigios inventar al inutilității: mai multe pagini, mai multe reflexii de responsabilitate. “Procedura!” — strigă preoții de hârtie – ”Respect-o și vei fi mântuit!” Dar mântuirea se amână; se amână și se amână, până când singurul verdict e oboseala.

Când vorbim despre judecător, ne imaginăm un suflet bătrân și înțelept, cu genele încărcate de secole de jurisprudență. În realitate, uneori, vedem o tinerică “zoomerită”, prinsă între credite, coduri și stive de dosare, cu un zâmbet protocolar care se potrivește perfect cu gravitatea procedurii. Autoritatea devine performativă: a judeca înseamnă a rosti sentința, nu a o gândi. Cât de des întâlnim zâmbetul absent al celui care a închis o viață într-o frază citită de pe hârtie?

Avocatul modern e un maestru al retoricii publicitare. Dacă dreptul ar fi o piesă de teatru, avocatul ar fi cel care vinde biletul, face reclamă, conduce aplauzele și, dacă e nevoie, scoate publicul din sală. Argumentul legal devine uneori un accesoriu: important e spectacolul, nu fondul. Se vinde speranță în rate, se negociază morală, se ambalează scuze în timbru grav. Când apără omul, e erou; când apără companii sau interese, e consultant de imagine.

Procurorul, între înfiorare și protocol, se plimbă pe gardul societății. Investigația e un sport de masă: trofee, conferințe, comunicate pompoase. Uneori are curajul legii, alteori are frica de lumină. Cât de des vedem anchete care se transformă în parade mediatico-instituționale, unde adevărul e înlocuit de imagine? Când legea se îndrăgostește de camera de filmat, obiectivitatea devine o victimă colaterală.

Birocrația are propria teologie: ștampilă, registru, file numerotate. În acest regat, regulile nu sunt făcute pentru a proteja, ci pentru a-și conserva propria viață. Când cetățeanul bate la ușă, primește o mapă de formulare și un zâmbet protocolar. Sistemul nu e rău intenționat; e doar productiv: produce acte, decizii, întâmpinări, dar rareori alinare. E ca un mecanism cu roți dințate care mestecă speranțe.

Legea e scrisă pentru a ordona haosul, dar codurile pot deveni, paradoxal, sursa haosului. Legile se adună, se suprapun, se ceartă între paragrafe. Când ai o problemă, te uiți în cod – dar acolo nu mai găsești un răspuns, găsești un labirint. Logica scrisă cu bună credință se transformă în litera rece care rănește spiritul. În acest circus textual, regula devine o sabie cu două tăișuri: poate apăra, poate înlănțui.

Instituțiile vor aparență. Comunicate pompoase, site-uri bine făcute, rapoarte glossy: toate spun același lucru – funncționăm ireproșabil. Imaginea devine monedă de schimb: dacă arăți corect, ești corect. Publicitatea instituțională se substituie transparenței. Și așa, în fața cetățeanului, instituția zâmbește și spune: “Ai încredere în mine!” Dar încrederea nu se cumpără cu un raport anual; se câștigă cu competență, accesibilitate și consecvență.

Nu vorbim doar despre mită; corupția îmbracă haine mult mai rafinate: nepotism, favoruri reciproce, norme interpretate după interes. E ca un mucegai care mănâncă din fibra instituției – invizibil până când podul se prăbușește. Combaterea ei devine spectacol: arestează, comunici, promiți reforme. Dar dacă sistemul e construit astfel încât să răsufle compact, reformele rămân cosmetică.

În final, există cel mai important personaj: cetățeanul justițiabil. Acesta vine cu așteptări simple – dreptate, acces, viteză. Primește procese lente, limbaj inaccesibil și costuri ascunse. În fața templelor dreptului, cetățeanul simte adesea rușinea de a cere dreptatea: “Poate nu sunt pregătit, poate nu merită.” Și totuși, dreptatea nu trebuie să fie un lux pentru cei instruiți în ritualuri juridice, ci un drept universal.

Soluțiile abundă în panouri de conferințe: digitalizare, decongestie, modernizare. Toate bune – dar implementarea rămâne episodică. Digitizarea fără simplificare procedurală e doar un ambalaj nou. Reforma fără revizuirea culturii instituționale e un machiaj pe un schelet vechi. Schimbarea reală cere curaj administrativ și responsabilitate personală: oameni care să pună binele comun înaintea notorietății.

Despre instituțiile dreptului putem spune multe: că sunt impunătoare, că sunt lente, că sunt, la rândul lor, victime ale propriei sacralizări. Dar putem și mai bine. Critica nu vrea demolarea, ci trezirea. Avem nevoie de curajul de a demonta ritualurile inutile, de a pune omul înaintea hârtiilor, de a transforma imaginea în substanță.

Să nu ne lăsăm păcăliți de politețea costume-lor: dreptatea nu are nevoie de recuzită. Vrem o justiție care să funcționeze, nu doar să arate bine pe Instagram instituțional. Și dacă asta pare utopic, amintiți-vă: toate reformele mari au început când cineva enervat – cetățean, jurnalist sau funcționar onest – a urlat ”Destul!” într-o sală prea tăcută.

Și încă ceva: o instituție a dreptului nu e mare pentru că se propagă în comunicate, ci pentru că își eliberează cetățenii de frică. Până atunci, să fim prea critici pentru a nu fiignorați !

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu