De la „Doamne-ajută!” la aplicația de daună – O scurtă și savuroasă istorie a asigurărilor generale în România

Dacă am putea călători în timp și l-am întreba pe un negustor român din secolul al XIX-lea ce face dacă îi ia foc prăvălia, probabil ne-ar răspunde simplu: „Mă rog să nu se întâmple.” Astăzi, în schimb, deschidem aplicația de pe telefonul mobil, facem câteva poze și anunțăm asiguratorul. Între cele două momente stau peste 150 de ani de istorie, schimbări politice, războaie, reforme economice și multă birocrație.

Povestea asigurărilor generale din România este, într-un fel, povestea modernizării țării noastre.

În vremurile de început, când riscul era o problemă personală, fiecare era propriul său „asigurator”. Dacă o casă ardea, familia și vecinii săreau în ajutor. Dacă o marfă se pierdea pe drum, negustorul suporta paguba. Nu existau polițe, prime sau despăgubiri.

Desigur, forme rudimentare de întrajutorare existau. Breslele meșteșugărești și comunitățile locale strângeau fonduri pentru situații dificile. Era o variantă primitivă a principiului care stă și astăzi la baza asigurărilor: mulți contribuie puțin pentru ca puținii care au ghinion să fie ajutați.

Odată cu dezvoltarea comerțului și apariția primelor instituții moderne, în secolul al XIX-lea, ideea de asigurare începe să prindă rădăcini și pe teritoriul românesc.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea apar primele societăți românești de asigurare. Printre cele mai cunoscute s-a numărat Dacia (1871), urmată de România (1873). Câțiva ani mai târziu, cele două aveau să colaboreze și să devină un simbol al pieței aflate la început de drum.

Pe atunci, asigurările erau dedicate în principal proprietăților, incendiilor și transporturilor de mărfuri. Cu alte cuvinte, oamenii nu își asigurau încă telefonul mobil sau mașina, pentru simplul motiv că nu existau.

Dacă astăzi multe dintre preocupările șoferilor gravitează în jurul incidentelor din trafic, acum 100–150 de ani spaima cea mare era incendiul, inamicul public numărul 1 al acelei perioade – o adevărată „epocă a focului”.

Case construite din lemn, sisteme rudimentare de stingere și orașe aglomerate transformau focul într-o amenințare constantă. Din acest motiv, primele polițe importante au fost cele de incendiu.

Asiguratorii vremii aveau o misiune simplă: să ofere proprietarilor liniștea că nu vor pierde totul într-o singură noapte.

După Primul Război Mondial, în perioada interbelică, România Mare intră într-o perioadă de dezvoltare economică accelerată. Piața asigurărilor înflorește, iar perioada interbelică poate fi considerată, fără exagerare, epoca de eleganță a asigurărilor românești. Apar noi companii, produse mai sofisticate și concurență reală. Polițele de asigurare încep să devină un instrument normal pentru afaceri și pentru proprietarii mai înstăriți.

Reclamele vremii promiteau siguranță, stabilitate și protecție financiară. Într-o epocă în care automobilul devenea simbolul modernității, asigurările începeau să țină pasul cu progresul.

După instaurarea regimului comunist, economia de piață a fost înlocuită de economia planificată, concurența intrând în concediu, pe termen nelimitat. Iar pentru asigurări, asta a însemnat o schimbare radicală.

În 1952 a fost înființată Administrația Asigurărilor de Stat (ADAS), instituția care a deținut practic monopolul asupra activității de asigurare din România.

Concurența a dispărut, iar cetățeanul nu mai avea de ales între mai multe companii. Exista un singur jucător și, ca în multe alte domenii ale epocii, întrebarea nu era „la cine merg?”, ci „unde altundeva aș putea merge?”.

Totuși, sistemul a contribuit la răspândirea culturii asigurărilor în rândul populației. Mulți români au avut atunci primele contacte cu polițele pentru locuințe, bunuri sau vehicule.

Revoluția din 1989 a schimbat complet regulile jocului, generând o explozie a libertății și a concurenței.

Piața s-a deschis, iar vechiul monopol a dispărut. Au apărut companii private, investitori străini și produse noi. Pentru prima dată după multe decenii, românii puteau compara oferte și alege între mai mulți asiguratori.

Anii '90 au fost o perioadă agitată. Entuziasmul era mare, regulile se schimbau rapid, iar piața învăța mersul economiei de piață din mers.

Uneori elegant. Alteori... mai puțin elegant.

Dacă există un subiect care poate genera imediat discuții contradictorii la orice masă din România, acela este „era” RCA-ului, polița de asigurare despre care toată lumea are o părere.

Obligatorie pentru șoferi, asigurarea de răspundere civilă auto a devenit cel mai cunoscut produs de asigurare din țară. Chiar și cei care nu știu exact ce riscuri acoperă o poliță RCA sau una CASCO, au o opinie fermă despre prețul RCA.

În ultimele decenii, piața de asigurări din România a trecut prin numeroase provocări: falimente răsunătoare, modificări legislative și dezbateri aprinse despre tarife și despăgubiri.

Pentru mulți români, asigurările au încetat să mai fie o idee abstractă și au devenit o realitate foarte concretă, care apare anual în bugetul fiecărei familii.

Astăzi, industria seamănă foarte puțin cu cea de acum câteva decenii. Polițele de asigurare se emit online, documentele circulă electronic, iar notificarea unei daune poate fi făcută direct de pe telefon.

În era digitală, inteligența artificială, analiza datelor și automatizarea încep să schimbe modul în care sunt evaluate riscurile și gestionate despăgubirile, pentru că, nu-i așa, clientul modern nu mai vrea doar protecție financiară. Vrea și rapiditate, transparență și cât mai puține formulare.

Mai ales formulare.

Privită de la distanță, istoria asigurărilor generale din România nu este doar o poveste despre polițe și despăgubiri. Este o poveste despre încredere, despre felul în care românii au învățat să gestioneze riscul.

De la vecinul care sărea în ajutor după un incendiu, la primele societăți de asigurare din secolul al XIX-lea, de la monopolul comunist la aplicațiile mobile de astăzi, principiul a rămas același: nimeni nu poate elimina complet riscul, dar îl poate împărți cu ceilalți.

Iar dacă istoria ne-a învățat ceva, este că între „Doamne, ajută, mie nu mi se poate întâmpla” și „bine că am avut asigurare” distanța este, de regulă, mult mai mică decât credem.

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu