Marea evadare din robă – Justiția română sau arta de a pierde procese fără să existe vinovați

În România, Justiția nu mai este demult o instituție. E un fenomen meteorologic: apare rar, lovește aleatoriu și, de cele mai multe ori, anunță că „se amână”.

Dacă intri într-o judecătorie sau într-un tribunal, ai senzația că ai intrat într-un experiment abandonat. Undeva, cineva a apăsat „pauză” acum 20 de ani și nimeni n-a mai găsit telecomanda. Dosarele se mișcă doar când le împinge praful. Aici nu se caută adevărul. Se caută supraviețuirea individuală până la prescrierea faptei.

Dar care sunt ingredientele rețetei prin care Statul a reușit să pună Justiția pe butuci:

Pensionarea – ultimul act de responsabilitate: Dispariția

Magistratul român nu are de gând să îmbătrânească în sistem. Dispare din el, la momentul optim: fix când începea să înțeleagă ce are de făcut. E ca și cum ai antrena un chirurg 20 de ani, iar când e gata să opereze singur, îi spui: „Gata, du-te acasă, ai salvat destule vieți, teoretic.”

Și nu poți să nu te-ntrebi dacă nu cumva este un scenariu pre-definit prin care acestuia i se pune pe tavă – ca în „The Godfather” – „O ofertă prea bună pentru a putea fi refuzată”.

Statul Român s-a chinuit să creeze, treptat, timp de 20 de ani – de la „Marinar încoace” – cel mai eficient sistem de „early retirement” din galaxie. Un magistrat român atinge apogeul carierei exact când decide că e timpul să-și crească nepoții sau să înceapă să cultive câte ceva prin curte.

La o adică, trebuie să fii nebun să vrei să dai sentințe complicate când poți să dai cu sapa în grădină, având o pensie care face un programator de la Google să-și plângă în pumni. Rezultatul? Instanțele au rămas cu „tineretul speranță”, care învață procedura penală în timp ce inculpatul își termină deja a treia suspendare.

Cei care rămân? Judecători de „școală veche” care au învățat diferența dintre dreptate și termen procedural. Prea puțini pentru a face diferența, însă destui pentru a menține, încă, închisă „Cutia Pandorei”.

Ședințele de judecată – „Speed dating” cu destinul

Au inventat conceptul de „încărcare infinită”. Un judecător român, la început de carieră, primește, în lucru, atâtea dosare încât, dacă le-ar pune unul peste altul, ar putea urca pe ele direct în Consiliul Superior al Magistraturii, fără să mai folosească liftul. Să ceri unui om să judece 80 de cauze într-o ședință e ca și cum i-ai cere unui barman să facă 80 de cocktailuri diferite în 5 minute: la final, toată lumea primește ceva ce seamănă a justiție, dar are gust de motorină.

80 de dosare pe zi. 80 de povești. 80 de vieți puse pe fast-forward. Nu mai e justiție, e triere. Ca la Urgență – medicina de front – dar fără urgență și fără soluții efective. Judecătorul nu mai decide. El mai poate doar estima. Aproximativ. Cu speranța că n-a greșit prea mult.

Dacă Adevărul ar intra în sala de judecată, nu ar mai prinde loc pe scaun.

Legile – literatură science fiction cu aplicare imediată

În România, legislația nu e stabilă, nici n-ar avea cum, la ce clasă politică avem. Legislația a devenit, mai curând, o stare de spirit. Se modifică atât de des încât nici ea nu mai știe ce vrea să fie când crește mare.

Azi ești vinovat. Mâine ești reinterpretat. Poimâine deja nu mai contează, pentru că între timp fapta nu mai este incriminată. Azi ești vinovat, mâine ești „erou neînțeles”, poimâine fapta s-a prescris pentru că negrul care pedalează la ceasul de la Tribunal a rămas fără baterii.

Kafka, dacă ar fi trăit în Romanika, ar fi renunțat la scris și s-ar fi angajat consilier juridic.

Politicienii noștri tratează Codurile de Procedură ca pe un set de Lego primit cadou de Crăciun: le desfac, le asamblează greșit, pierd piesele esențiale sub canapea și apoi se miră că „nu mai merge mașinuța”. În fiecare an, mai apar „câteva” Ordonanțe de Urgență care schimbă regulile jocului în timpul meciului.

4. Digitalizarea de tip „Dosar cu Șină 2.0”

S-au investit milioane în digitalizarea instanțelor, dar am reușit performanța de a digitaliza doar birocrația. Acum, în loc să mergi la Arhivă și să te rogi de o doamnă plictisită, poți să trimiți un E-mail care va fi printat, capsat și pus într-un dosar de carton, pe care aceeași doamnă îl va rătăci cu un click de mouse. Portalul instanțelor de judecată merge când vrea el, cum vrea el și, mai ales, DACĂ vrea el.

Așa-zisa digitalizare este, de fapt, un simplu „up-grade” în care nimic nu se schimbă, dar totul se complică. Oficial, sistemul actual este digital. Adică hârtiile circulă mai repede… dar, numai până la imprimantă.

Ai cont on-line, parole, platforme. Le folosești ca să trimiți documente care vor fi printate, ștampilate și apoi uitate fizic într-un dulap care nu apare în sistem.

Este singurul loc unde viitorul și trecutul colaborează eficient ca să blocheze prezentul.

Este un progres tehnologic care ar face Silicon Valley-ul să-și declare falimentul de râs.

5. Prescrierea: Sfântul Graal al Inculpaților

Puterea legislativă, a reușit – în sfârșit – să transforme „prescrierea” în cea mai eficientă metodă de apărare. Nu-ți trebuie cel mai scump avocat, îți trebuie doar cel mai lent sistem. Dacă reușești să tragi de timp suficient cât să se schimbe trei guverne și două rânduri de judecători, fapta ta dispare magic, ca un truc de-al lui David Copperfield.

Prescripția este, de fapt, Dumnezeul tăcut al Justiției române. Un Dumnezeu, la care se roagă toți cei care n-au avut șansa, inițială, a unui Acord de Recunoaștere a Vinovăției, încheiat cu procurorul care a coordonat urmărirea penală. Dar să nu dispere inculpatul, rolul avocatului nu este să-i pregătească o apărare ci, acela de a dilata timpul, până când Divinitatea își va fi aplecat urechea și-i va spune: „Bucură-te, fiule, ai scăpat, s-a prescris”!

În final, nici nu mai contează ce ai făcut. Contează numai cât rezistă dosarul în instanță. Dacă trec suficienți ani, realitatea devine opțională. Prescrierea nu este o excepție, ea reprezintă planul de rezervă a unora mult mai importanți decât tine și de care tu ai beneficiat.

E momentul în care Statul ridică din umeri și-i spune victimei: „A fost, dar n-a fost destul de repede”. Iar victimele rămân cu trauma și foștii inculpați rămân cu timpul.

Justiția nu mai e reprezentată de o balanță ținută în mână de Athena, e o clepsidră prin care curge nisip direct în ochii victimelor.

Justiția română e singurul „escape room” în care nu trebuie să rezolvi nimic. Trebuie doar să stai cuminte. Să aștepți. Să nu te miști prea repede, să nu încurci sistemul. La final, ușa se deschide singură. Și nu pentru că ai fost nevinovat, ci pentru că nimeni n-a mai avut energie să te țină înăuntru.

DAR AVOCATUL?!? Unde este avocatul?!? V-a trebuit la ceva?

La peste 30 de ani de la schimbarea Sistemului de Drept, Justiția este ca o nuntă de la care mirele a fugit cu banii, mireasa e la Reanimare, lăutarii se judecă între ei pentru drepturile de autor, iar noi, mesenii/invitații care am „dat darul” înainte, stăm la coadă la Meniul ce are „termen de judecată peste doi ani”.

— Av. BARON RADU Marian-Valeriu